Politicienii si cultura

Nu stiu daca e doar o impresia a mea, dar in ultima vreme politicienii par ca se pregatesc concret pentru alegerile de anul viitor. Au intrat in precampanie electorala. Este singura perioada in patru ani cind alesii devin subit interesati de cei care i-au ales, in speranta ca tot ei ii vor mai alege o data. Primarul nostru, de pilda, si-a amintit ca un cartier si jumatate din Iasi depinde de pasarela „Octav Bancila", care ar trebui sa lege Dacia de Pacurari. Fireste, nu se va face absolut nimic, dar, la anul, domnul Nichita ne va putea spune ca „lucrurile importante au nevoie de timp". Cei de la putere arunca vina pe criza, cei din opozitie vor miza pe saracia din tara, care ar fi, clar, din vina guvernantilor, si tot asa, disputa politica este ceea ce, din pacate, a fost neintrerupt la noi in ultimii 20 de ani: o tiganie, o confruntare nu de idei si proiecte concrete, ci o disputa de mahala. Oricum, spectacolul iti poate provoca stari diverse, de la enervare brusca la amuzament, de la transpiratie rece la sughit. Cum nu ma pasioneaza aceste dezbateri, incerc sa vad dincolo de ele, dincolo de interesele pragmatice ale fiecarui candidat. Observ imediat ca, in pofida atitor lucruri care ii despart pe rivalii de pe scena politica, mult mai multe sint cele pe care le au in comun. Prin urmare, am sa incerc sa fac un succint profil al politicianului roman, lansat zilele acestea in cursa contra cronometru.

Ce se observa rapid, fara sa clipesti, este incultura lui. Ea pute, in ciuda costumului Armani si a obrazului bine raschetat. Rar ai ocazia sa dai de vreunul care sa fie in stare sa vorbeasca nu spun limpede, ci macar corect. Politicianul roman nu stie limba romana. Catavencu, Farfuridi, Branzovenescu ai lui Caragiale erau personaje intru totul stimabile, demagogi benigni, furati de potopul retoric, dar care macar nu siluiau gramatica. Sau nu cu aceeasi frivolitate. Important ar fi, vezi, Doamne, ceea ce ai de transmis, nu modul in care o faci. De parca un om care nu e in stare sa se exprime corect ar fi in stare sa gindeasca bine! Apostrofat pentru ca legea invatamintului cuprindea foarte multe erori de ortografie, primul ministru a raspuns, sensibil deranjat: „Lasati amanuntele!". Pai da, amanunte, sigur ca da…

La inceput am avut impresia ca Marean Vanghelie este o exceptie. Da’ de unde… Ascensiunea sa se explica prin faptul ca din aceeasi stofa primitiva, poate o idee mai atent tesuta, sint facuti toti ceilalti. Uitindu-te la ei, chiar te intrebi: oare in tara asta nu mai exista nici un intelectual autentic care sa vrea sa faca politica? Pentru ca eu unul nu am cum sa pun stampila pe numele unuia care e agramat. Minima cultura nu e, cum se crede indeobste la noi, un moft in politica. Dar de unde s-o stie alesii nostri? Ei au inventat noile strategii de persuasiune: anacolutul, dezacordul, cacofonia. Vorbesc precum mahalagiii, doar ca au pretentii sa ne reprezinte.

In schimb, politicianul roman e un mare farseur. Are mereu un citat la indemina. Se lauda cu un titlu academic. Aminteste de prietenul lui, scriitorul X, eventual disparut si cu renume. Sau pretinde, precum edilul nostru, dl. Nichita, ca nu mai poate de grija culturii iesene, dar nu are discernamintul de a investi cu folos sutele de milioane. Iar consilierii domniei sale in domeniu sint primii care profita de generozitatea sa. Participa, fireste, la evenimentele culturale, unde comite fraze gaunoase, pline de clisee si se bucura de recunostinta celor pe care ii stipendiaza. Atunci cind considera ca e cazul, isi deplinge soarta: el, un suflet atit de sensibil, un artist, ce mai, se sacrifica pentru binele obstesc si nu mai are timp sa-si cultive spiritul. Daca, Doamne pazeste, intr-o zi nu asculta muzica, se dezintegreaza. Ceea ce, bineinteles, nu-l impiedica sa mai comita, inginereste, un anacolut.

O tagma agresiva este cea a politicienilor cu ifose culturale. Dupa esecul din anii ’90, adevaratii oameni de cultura, scriitorii valorosi s-au retras de pe scena politica. In schimb, politicienii mediocrii au avut ambitia sa devina scriitori. Este cazul consateanului nostru, dl. Simirad, care a fost uns membru al Uniunii Scriitorilor. Ba chiar si filosof, tinind cont de panseurile pe care, cu frecventa ceruta de campania electorala, le emana. Dar pe acestea le-a comentat cindva, foarte inspirat, Valeriu Gherghel chiar in pagina acestui ziar.

E limpede, pentru politicianul roman cultura este un simplu pretext electoral. Si, pentru ca ea nu ii aduce voturi cum ii aduce fotbalul, fireste ca e mult mai legat de echipa mediocra a orasului, decit de institutiile culturale ale urbei.

Prin urmare, am cam renuntat sa-i mai urmaresc pe politicienii nostri. Cu ce ma mai pot surprinde? Cu inca un dezacord, cu inca o timpenie? Ei siunt, nu-i asa?, oameni de actiune, nu se pricep la vorbe… Se ataca reciproc, ca la usa cortului; asta pare sa fie singura lor preocupare. La asta se pricep cel mai bine.

Pina una-alta, eu ii bodoganesc de cite ori ploua, pentru ca trebuie sa-mi trag ciubotele prin noroaiele cartierului Alexandru, cam din octombrie pina in mai. Si sa stau uneori mai bine de o jumatate de ora la bariera din mijlocul orasului, pentru a ajunge la Universitate. Si sa astept un salariu care nu se mai ridica la nivelul celui pe care il primeam acum aproape 10 ani, cind m-am angajat ca preparator la facultate.

Adoptindu-le limbajul, le amintesc ca ca sa ai succesuri trebuie sa mai foiletezi macar niscaiva almanahe. Sau macar sa-ti pui pe telefonul mobil un arpegiu de Bach, ca sa nu te dezintegrezi…