Pricinile vorbirii in surdina

Un colocviu dedicat filologiei si un interviu pe care i l-am luat nu demult unui reputat lingvist de la noi m-au facut sa ma intreb, intre altele, de ce lingvistul – ca figura generica – a ramas cumva in umbra bataliilor purtate in partile noastre pentru impunerea alfabetului latin si a limbii romane – ca denumire oficiala (o cauza inca neonorata), dar si ca fenomen de luat in considerare pe palierele statului (si asta o cauza, vai, demult compromisa). In agora au iesit atunci scriitorii, ei au semnat articole incendiare, ei vorbira. Gestul e principial si, in contextul nostru de atunci, traversat de toate frisoanele si incarcat de cutumele prohibitive cele mai crunte (stiu ca e foarte palid ce spun; dar ce stil ne-ar putea restitui intunecata angoasa care ne stapanea in acele timpuri?), de o relevanta absoluta. Dintre lingvisti, singura voce (magistrala, ce-i drept) a fost cea a regretatului Valentin Mandacanu. Vesmantul fiintei noastre, celebrul eseu tiparit in 1988 de revista (disparuta intre timp) Nistru, ar merita o reeditare, intr-o brosura, eventual, fiindca putine lucruri pana la acest text (dar si dupa, cand spiritele s-au putut exprima in libertate, fara a se teme de represalii) au o valoare cat de cat comparabila intru exactitatea si transanta acestui remarcabil model.

Ce-mi spunea lingvistul recent intervievat? Ca lingvistica e o stiinta nu mai putin exacta decat stiintele „exacte" (ghilimele ii apartin). Indenegabil. Cum se face insa ca tocmai reprezentantii ei – adica primii dintre chemati – o scaldau, cand se intampla (si se intampla cu mari si lenese intermitente), in cateva ape, de regula tulburi? Poate o sa ne ajunga rabdarea sa inventariem, titlu cu titlu, productiile (ma mananca si pe mine sa pun ghilimele!) risipite prin publicatiile epocii: in volum, vreau sa cred ca ar vadi si ceva caracter, fie si infim, pe un plan lasa ca extrem, insesizabil prospectiunii nespecializate. Nici n-as cere insa mai mult: ar ajunge, pentru gestul de vertebrare retrospectiva a breslei, si metonimia ciuruita a unei atitudini, semnul aproximativ paleontologic al unei umori – ca dovada ca randurile au un autor, nu o masinarie, un palpit de personalitate, nu doar conformismul desavarsit de care inca mai suferim.

Cred ca nu ne-am pus o intrebare in toti acesti ani: daca exista, in sens ontologic si identitar, si o vina a lingvistilor? Si daca nu cumva modesta (bine, parcimonioasa!) lor prestatie pe plan stiintific are in pandant, nemachiat, o insuficienta de curaj civic (sau de curaj pur si simplu!)? Sa revenim pe-o clipa la eseul amintit al lui Valentin Mandacanu: citit fara inflamare patriotarda, detasat, te surprinzi cat de putin e, de fapt, eseul acesta manopera de lingvist! Doar competenta, pe alocuri foarte „speciala" (pentru care un scriitor sau un jurnalist ar trebui sa osteneasca ani buni printre foliante), ni-l vadeste. In rest, e un superior demers publicistic, singurul, dupa mine, de la „reviriment" incoace, care a avut un cert efect formator si inca pe o plaja considerabila, in veci nesperata de gramatici: de la intelectualii oarecum ezitanti la patriotii (cu si fara ghilimele) care umpleau, saptamana de saptamana, Piata Marii Adunari Nationale. Era ca si cum istoria isi facea ea insasi, sie, dreptate, alineatele urcand, pe masura lecturii (senzatia asta o am vie si acum) intr-o demnitate exponentiala.

Asa stand lucrurile, si l-ar mai putea oare adjudeca tagma? Nici formal, cred, nu ar mai fi cu putinta, Mandacanu devenind deindata un bun inalienabil al taberei de presa, ca sa zic asa, prin spiritul de intransigenta, prin repudierea reticentelor, prin dispretul oarecum intrinsec fata de sintagma calculata in functie de orizontul receptarii (alias conjunctura si satrapii aferenti), adica printr-o lunga serie de contra-calitati care ii caracterizau colegi. Ce-i lingvistica, te-ai intreba, din punctul acesta de vedere, daca nu un azil de lasitati cu staif, un nume dat dezertiunii de la – nu rade, citeste-nainte! – indatorirea de cetatean? N-am retinut nicio replica mai de Doamne, ajuta la ultimele alegatii ale politicului nostru de substitui iarasi adevarul stiintific (in eterna materie a denumirii limbii) cu un pretins adevar politic – meschina ratiune de conjunctura, of course. Cei care au competenta si mijloacele, stapanitorii de foneme, grafeme, sintagme, locutiuni etc., tocmai ei, tacura malc sau, dupa felesag, vorbira in surdina.

* Ghenadie Nicu este corespondent al Ziarului de Iasi in Republica Moldova