Privitul in gol

In mentalitatea taranilor romani, privitul in gol e considerat un lucru rau, din moment ce e asociat cu diavolul. Rareori am vazut, cind eram copil, vreun taran uitindu-se lung in gol. Specialitatea asta parea sa fie mai cu seama a unei batrine din vecini, care, desi acum sint sigura ca nu era o disperata, avea toate motivele de disperare. Traia singura, intr-o saracie lucie. De cum cadea seara, la noi si la ceilalti din jur lampile ardeau – la ea, daca se vedea vreo lumina cit de mica, stiam ca e pilpiirea focului intretinut cu vreascuri. Biata femeie, si era tare fricoasa! Cind se pregatea de culcare, incuia usa, izbind-o cu genunchiul de mai multe ori si numarind cu voce tare fiecare izbitura: una! doua! trei! si tot asa, pina ce zavorul ruginit reusea sa intre in lacasul lui. Si, poate, pina ce duhurile noptii erau puse pe fuga…

Am vazut-o deseori ghemuita pe prispa si holbindu-se fara tinta cu ochii ei aposi, peste care umbra mortii, a transformarii in pamint cazuse parca dintotdeauna. Fiindca auzisem mereu ca, atunci cind te uiti in gol, te uiti in "curul dracului", eram sigura ca asta face: avea ea o treaba cu dracul! Nici nu era greu pentru o minte de copil sa cloceasca o asemenea idee: mai intii, din cauza casei in care locuia, inalta, pustie si plina de cotloane intunecate; apoi a felului in care arata chiar baba: neagra de funingine din cap pina in picioare, marunta, cu un gheb mare in spate si pe fata cu o pata vinetie cit o pruna – intocmai intruchiparea vrajitoarei din basme. Colac peste pupaza, cauta ierburi prin gradina si o auzeam peste gard bolborosind toata ziua. Poate ca, de fapt, doar culegea buruiene pentru pasarile din batatura, singura ei avere, si doar taifasuia cu pomii, cu norii ori cu lucrurile, cum se intimpla cu multi oameni care traiesc singuri. Totusi, noi, copiii, credeam ca face vraji. "Nu te du pe la ea, ca o sa te descinte si pe tine!", ma zadarau uneori prietenele, cu ton amenintator. "Da’ nu m-a incintat nimeni, ca sa ma descinte ea!", raspundeam, fara grija. Avea cine sa ma descinte, iar descintecul facut de mama sau bunica mea nu era ceva rau, de vreme ce imi lua durerea de cap "cu mina"…

Nutream fata de vecina noastra sentimente amestecate: frica, de pilda, era invinsa de mila si, mai ales, de acea atitudine irationala care ma incearca in fata oricarei provocari: spune-mi ca nu trebuie sa fac un lucru si, mai mult ca sigur, il voi face, impinsa de o curiozitate mai puternica decit mine, "sa vad ce se intimpla!". Asa ca imi luasem obiceiul sa sar gardul la baba, sa-i duc lemne din gramada noastra sau cite o farfurie de mincare, cel mai adesea din chiar portia mea: cum devenisem si noi, prin grija partidului comunist si a colectivizarii, saraci, mama stia bine ce si cum avea in oale. Nu ca s-ar fi suparat prea tare ca "paraduiesc" mincarea – uneori, chiar ea ma trimitea cu cite ceva de-ale gurii la vecina -, insa nici bine nu i-ar fi cazut.

Mama nu dadea prea mare importanta faptului ca batrina statea cu ochii "pe pereti" si nu de la ea, ci de la bunici si de la oamenii din sat am auzit ca a privi in gol inseamna a te uita in "curul dracului": uneori cadeam si eu in pacatul asta. Vorba aceea a prins radacini in mintea mea, dar explicatia, greutatea ei le-am inteles mult mai tirziu: cind nu e, pur si simplu, visare cu ochii deschisi, privitul lung in gol e semn al disperarii, al vacuitatii, al nelinistii, poate chiar un preambul al sinuciderii. Nu stiu unde am citit ca, daca te uiti mult timp in prapastie, incepe si prapastia sa se uite in tine…

*

Taranii pe care-i cunosc eu nu se uita in gol. Mai intii, nu au cind, fiindca tot timpul dau "de lucru miinilor" lor, cum spune Sfintul Augustin. In zilele de sarbatoare, cind stau la porti sau in ograzi cu miinile in poala, cei singuri, daca par a se uita in gol, de fapt nu o si fac, dovada ca nu au privirea aceea pierduta, alunecata in strafundurile neantului; mai mult ca sigur chibzuiesc in gind ca gardul trebuie indreptat, ca trebuie sa ploua, ca "n-a mai venit copilul cela acasa de mult" etc. Si apoi, filozofia lor de viata, mentalitatea lor ancestrala nu admite pierderea de timp cu uitatul in gol, lucru considerat, cum spuneam, primejdios. Sau poate mintea taranilor nostri nu e… apta sa perceapa spatiul vid dintre lucruri si ei, dintre fapte si ei si sa lunece in prapastia acea bintuita de vintul mortii. Lumea lor e foarte concreta, foarte reala, abaterea de la ea, evadarea in iluzia care infrumuseteaza (in "nori" adica) ori in distopie (in "prapastii") e condamnata. Am fost de multe ori pusa la punct cind, copil fiind sau matur deja, ramineam cu privirile pierdute; e ceea ce am incercat sa surprind fulgurant intr-o poezie despre lumea satului, publicata in volumul Tabieturile noptii de vara (ed. Cartea Romaneasca, 1989): "aici totul traieste / de la nastere / pina la moarte: / totul E.// de aceea, rusinat / mi-ascund chipul / cind il schimonoseste / o Vedenie".

(Va urma)