Profesori la tara

Am avut, inainte de 1989, promotii de studenti cu care era o placere sa lucrezi. Tinerii veneau la filologie din pasiune, dovedeau bune cunostinte de cultura generala precum si apetit pentru lectura. Sectiile de limbi straine erau bine cotate, mai ales in anii ’70; abia dupa aceea, in perioada de lunga si sinistra agonie a regimului ceausist, au inceput sa fie marginalizate, se acordau locuri doar o data la doi ani iar numarul de studenti era drastic limitat. Interesul ramasese insa viu, in conditiile in care aveai foarte greu acces la cartile aparute in Occident iar supraveghetorii ideologiei ii pindeau din nou pe "cosmopoliti".

Nu ma las cuprins de nici un fel de nostalgii si nici nu vreau sa idealizez. Fireste, erau si atunci studenti foarte buni (multi), mediocri si slabi. Selectia la admitere asigura, totusi, un nivel mediu destul de ridicat. Schimbarile din ultima vreme au dus, poate, la democratizarea invatamintului superior, dar au favorizat expansiunea mediocritatii. Sistemul Bologna a dat lovitura de gratie transformind licenta intr-o diploma fara valoare. Dar asta e o alta discutie.

Exista, in urma cu trei decenii, inca un element care risca sa taie elanul studentilor: perspectivele de dupa absolvire. Regimul a impus la un moment dat o masura ce era, practic, imposibil de evitat: absolventii trebuiau, in mod obligatoriu, sa mearga in locurile unde obtinusera repartitie, in caz contrar fiind obligati sa-si plateasca studiile, nemaibeneficiind de drepturile celor care se integrau, disciplinati, in "cimpul muncii". Li se asigura, conform politicii oficiale, un post de profesor, dar erau la dispozitia regimului, precum odinioara taranii erau legati de glie. Si cum posturi disponibile nu se gaseau, cu rare exceptii, decit la tara, absolventul ajungea intr-un fund de lume, asteptind sa treaca cei – nu mai tin minte exact cit – trei sau patru ani de domiciliu fortat. Ce insemna sa fii, atunci, profesor la tara? Insemna noroi, mizerie, lipsa de confort elementar. Insemna "practica agricola", altfel spus munca pe cimp cu copiii, in locul barbatilor plecati la oras. Insemna intuneric, frig, scoli neincalzite, electricitate taiata (lucruri cu care se mai obisnuise, ca sa fim drepti, la oras). Insemna, nu in ultimul rind, "naveta", faimoasa "naveta", cu trenuri iarasi fara lumina si caldura, la ore imposibile, cu autobuze preistorice gata sa se prabuseasca in sant, cu autostopuri aleatorii si riscante. "Naveta" a reprezentat, pentru multi, destramarea unor visuri, fringerea unor proiecte, indepartarea de lectura si de preocuparile intelectuale.

S-au schimbat multe din 1990 incoace, dar teama de a ajunge profesor la tara a ramas. Si asta fiindca sint destule sate, mai ales in zona noastra, unde timpul s-a oprit in loc. Reportajele TV din preajma lui 15 septembrie, previzibile ca in fiecare an, au insistat asupra imaginilor cu scoli darapanate, fara apa curenta, cu closetul in fundul curtii – imagini, vai, familiare. Sigur, "naveta" nu mai e chiar un cosmar, microbuzele ajung cam peste tot, insa discrepantele dintre sat si oras inhiba in continuare. Scolile sint pline de suplinitori, adesea improvizati. Diferenta exista, bineinteles, si la nivelul pregatirii, ceea ce contrazice principiul atit de invocat al egalitatii sanselor.

Un prieten mi-a povestit recent propria lui experienta. Preda la un liceu dintr-o comuna din judet. Ajunge cu microbuzul, dar e obligat sa asculte tot drumul manelele care sint pe gustul soferului. Isi face meseria constiincios, insa incearca, zilnic, sentimentul zadarniciei. Elevii nu sint motivati, noteaza mecanic explicatiile, sint incapabili sa treaca dincolo de litera textului. Multi au totusi telefoane mobile, ceea ce este, s-o recunoastem, un progres. Parintii nu concep ca odrasla lor sa ramina corigent sau repetent. Si, oricum, scoala trebuie sa iasa bine la statistici, nu-i asa? Asa ca, in final, notele se dau fara nici o acoperire. Buna parte dintre colegii amicului meu fac, spune el, pura figuratie; sunt blazati, resemnati, in cel mai bun caz indiferenti.

Nu aveam intentia sa creionez un tablou apocaliptic. Si nici sa diminuez sau sa uit meritele profesorilor cu vocatie. Trebuie insa sa vedem lucrurile asa cum sint. Problemele scolii romanesti nu pot fi despartite de realitatile pragmatice, de conditiile de trai, de nivelul de civilizatie. A te considera "exilat" la tara e unul din simptomele cele mai flagrante si mai elocvente ale acestor realitati.