Caută 
5 MIN
Cautam date si interpretari despre un psiholog rus, Lev Semionovici Vigotski (1896-1934), care a avut „norocul" sa se piarda de tanar, inainte de ofensiva lui Stalin impotriva intelectualitatii. Daca nu disparea, ajungea sigur in unul din lagarele in care au pierit milioane de rusi. A devenit faimos tarziu, dupa ce a fost tradus in occident si a inspirat abordari si teorii care astazi ocupa spatii confortabile in psihologia sociala moderna. Indeosebi capitolul referitor la dezvoltarea social-cognitiva: inteligenta, spun cercetarile recente, influentate de Vigotski, se cladeste pe dependenta de mediu, de campul social-psihologic in care se produce invatarea.
In acelasi volum, care reuneste evaluari ale principalelor concepte si autori ce au marcat evolutia psihologiei sociale, dau peste un text pe care l-am neglijat, atunci cand am primit cartea: o reconsiderare a conceptului de „psihologie colectiva", lansat de Ch. Blondel (1876- 1939), in deceniul patru al secolului trecut. Autorul e pomenit, in tratate, in doar cateva randuri, neavand notorietatea celor care l-au precedat: Comte, Durkheim, Tarde, Le Bon. Dar a sistematizat si a redeschis discutia despre campul de cercetare a unei stiinte noi, psihologia colectiva, expresie a vietii si interactiunii in sanul comunitatilor. E un concept central, nod al mai multor interferente, care separa o sectiune importanta din psihologia individuala. Psihologia colectiva nu se confunda cu psihologia maselor, nu da informatii despre impulsivitatea, agresivitatea sau regresiunile multimilor, ci comunica despre elaborari colective; intelectuale, morale, ideologice. Raporteaza despre constructii, despre realizari in folosul membrilor si nu despre cedari sau caderi in stari de letargie sau descompunere morala. Relatiile din comunitate, viata afectiva a membrilor, interactiunile si interinfluentele, toata aceasta dinamica interna are apoi repercusiuni asupra vietii mentale a membrilor comunitatii, genereaza procese psihice specifice, misca oamenii, coaguleaza indivizii.
Cum se construieste psihologia colectiva? Cum se realizeaza fuziunea afectiva, cum se reunesc psihologiile individuale intr-un suvoi comun? Si prin ce se deosebeste acest sentiment de solidarizare de unirea regresiva, impinsa de ura, de negare, prin coborare in dorinta de destructurare? Inca de acum aproape un secol, Ch. Blondel gaseste trei componente: perceptia, memoria si viata afectiva, cu multiplele ei interconexiuni.
Perceptia este facultatea de a procesa corect datele senzoriale, apeland la memorie si inteligenta. Acestea doua pot distorsiona perceptia, pot sectiona capacitatea cognitiva, zice Blondel, ca o „interventie surda". Pot, cu alte cuvinte, ecrana, deforma, deturna o buna perceptie a faptelor, pot crea o logica viciata si naste o capacitate de categorizare distorsionata. Campul perceptiv poate fi intoxicat, individul poate „uita" fapte evidente si „descoperi" legaturi inexistente. Te si intrebi, uneori, cum de oameni altfel rigurosi, inzestrati cognitiv si cultivati, vad cauzalitati aberante; uneori minti ascutite trag concluzii dementiale, care tin de patologic. Raspunsul este simplu: mediul social, unele „referinte culturale", le zicem astazi „presiuni media", altereaza normalitatea perceptiei. Oamenii apeleaza, in operatiile lor mentale, la ceea ce putem numi memorie „istorica", productia colectiva determinata de experiente individuale in context social, in grupuri si comunitati. Biografiile sociale sunt databile, tin de evenimente sociale, nu pot fi rupte de experiente comune si nici de practicile colective, deprinse candva, in copilarie sau tinerete. Am trait momente intense alaturi de altii, nu ne putem rupe de aceasta istorie personala legata de istoriile celor din jur. Oameni rationali, care, in mod obisnuit, judeca corect lucrurile, ajung sa evalueze deformat contextul, atunci cand se raporteaza la propria „istorie". O inteligenta, „socializata" intr-un anumit context, nu mai functioneaza normal. O persoana alimentata sistematic cu informatie nociva isi insuseste schema de decodare cu care a fost persuadata. In fine, viata afectiva, „comunicabila", invadeaza universul grupurilor si comunitatilor; emotiile sunt contagioase, experientele colective se pastreaza in memoria afectiva si sunt actualizate cand nici nu te astepti. Expertii in manipulare stiu sa declanseze mecanismele de reactualizare si sa le utilizeze in scopurile lor, declansand uneori un conformism regresiv. Sentimente sociale precum respectul, privarea de afectiune, ura, frica maladiva de pedepsire, umilinta pot deveni instrumente utile manipulatorilor. Asa se naste „consensul", se construiesc conduitele stereotipe, se fixeaza tonalitati afective marcate de context si de influentele sale. Lectia lui Blondel, actuala si astazi, se poate rezuma in cateva cuvinte: sub influenta psihologiei colective, individul poate regresa cognitiv, poate deveni atom al unei multimi infricosate sau poate urca, solar, spre inaltimi etice care-i augmenteaza potentele intelectuale.
Am asistat, recent, la un fenomen inaltator de psihologie colectiva, declansat de un eveniment social care a marcat si marcheaza Iasul cultural. El se numeste Fenomenul Andrei Serban. (Unii ieseni isi mai amintesc, poate, de o carte candva celebra, Fenomenul Iasi!). Am citit adesea despre montarile grandioase ale lui Andrei Serban prin lume. M-au interesat indeosebi ca psihosociolog, imaginandu-mi ce sanse au avut cei care l-au putut gusta si intelege, dar nu mi-am imaginat ca-l vom putea simti si la noi acasa. Montarea sa recenta, Indiile galante, la Iasi, spune presa, e spectacolul anului. Nu vreau sa intru pe teritoriul criticilor de specialitate, ma intereseaza doar fenomenul de psihologie colectiva declansat in lumea culturala, in viata sociala a Iasului. Precizez ca frecventez opera inca de la infiintarea institutiei iesene, de cand eram student. Am apreciat voci astazi celebre, intrate in memoria urbei, montari spectaculoase, am mai asistat si la unele spectacole la Bucuresti, chiar la Opera Garnier, la Paris. Dar n-am vazut niciodata asa ceva, n-am participat la un asemenea fenomen de fuziune colectiva. O rumoare benefica a strabatut comunitatea, se joaca cu casa inchisa si s-a ajuns deja la a patra reprezentatie. De cand nu s-a mai intamplat asa ceva la Iasi? Umilit, „periferizat", frustrat, Iasul avea nevoie de un asemenea fenomen social. Andrei Serban are intuitia psihologiei colective, iata ce scrie in programul spectacolului: „In acest peisaj framantat al vietii, in care invidia, frustrarea, resentimentul alcatuiesc regula, o opera baroca necunoscuta… nu face decat sa ne bucure". Si insiruie apoi argumente pentru evadarea spre lumina, in spatii solare, sincere, pure, pentru a uita de mizeriile locului si clipei, inducand sentimente negative, doar ura. Spectatorii, cred ca incap acum peste 700, au inteles perfect mesajul, la sfarsit sala empatiza cu ideea, cu mesajul sau, cu personajul Andrei Serban.
Am gasit bilete doar la al treilea spectacol si in ultimul rand, chiar langa intrare. S-a intamplat insa sa asist si la un al doilea spectacol. In picioare, langa usa, asistau, cu sufletul la gura, Andrei Serban si managera Beatrice Rancea. Traiau intens totul, amandoi. Schimbau replici scurte, afisau detasarea, dar totul era joc. Iar cand doamna Rancea a disparut, alertata, probabil, de unele disfunctionalitati, regizorul a ramas pe pozitii, pe post de usier modest, facand loc artistilor care intrau sau ieseau din scena, prin sala. Stiti cu ce era imbracat acest roman celebru pe glob? Cu o geaca de piele destul de stramtuta si cam mult purtata, era cel mai modest om din sala. Iar cand artistii l-au adus, la sfarsit, pe scena, a intrat in „logica" colectiva, comportandu-se ca om de trupa si nu ca un lider infailibil. Ce lectie! In manualele de psihosociologie se spune ca liderii dotati sunt imprevizibili. Prin faptul ca s-a comportat cu atata modestie, ca a reusit sa ii conduca pe ieseni spre lumina, Andrei Serban ne-a dovedit ca stapaneste psihologia colectiva ca putini actori sociali din Romania.
