Radiografia puterii

Din 2004, cind publica primul sau roman, Talpi, Nichita Danilov pare a fi devenit un romancier impetuos, care, desi nu se indeparteaza de temele si atmosfera din poemele sale, publica volume din ce in ce mai consistente. Dintre toate cele patru romane care i-au aparut in ultimii sase ani, cel din 2010, Ambasadorul invizibil, mi se pare cel mai bine articulat, cel mai puternic. Nu e vorba de o migala a artificiilor narative obisnuite, de un joc atent bibilit al secvenselor epice. Danilov nu este un romancier care ambitioneaza sa concureze realitatea reproducind-o in tuse cit mai fidele, ci, dimpotriva, creindu-i pliuri nebanuite, fantaste, alternative. Autorul se arata perfect constinet de structura compozita a cartii sale, pe care o subintituleaza "roman in sase tablouri". Fiecare dintre ele dind in vileag o alta latura a psihicului, o alta parte intunecata a sufletului omenesc. Asta este fascinatia lui Danilov, in tot ce a scris, de la poezie, la prozele scurte si romane: "in fond, ce este omul?". Cum se explica un amestec atit de straniu de miracol si oroare, de sublim si grotesc, de demnitate si ticalosie, de tandrete si cruzime? Ce anume decide cum este un om? Raspunsul lui Danilov merge catre una din marile probleme din opera lui Dostoievski: religia, mai precis, credinta. Lipsit de credinta, omul se poate deda oricarei fantasme; ii uita limitele si produce dezastre, forta sa devine destructiva. Morala neascunsa a primelor parti ale romanului, Androginii, este formulata, via Dostoievski, direct: "lipsa de credinta naste monstri. Si excesul de credinta la fel".

In roman toate scenariile puterii sint simple pretexte pentru a aduce in prim-plan personaje cit se poate de vii. Printre ele, un oarecare Alexei, caz straniu, de personalitate nelimpezita. Pe de o parte, acesta se crede un fel de incarnare a tareviciului Alexei Romanov. Pe de alta, teoriile sale sint dintre cele mai elucubrante, in ordine strict realista. Dupa indelungi tatonari, scrisori, el ii trimite diplomatului un manuscris, intitulat O zi din viata lui Vladimir Ilici. Blestemul Casei Romanovilor. Soljenitin, sigur ca da… Acesta este unul dintre cele mai interesante capitole ale romanului. Textul prezinta scene din viata lui Lenin. Iata-ne intrati in intimitatea puterii. Avem de a face cu unua dintre foarte putinele tentative din literatura romana de a construi personaje pornind de la un prototip atit de cunoscut, incit intimideaza. Ei bine, cum este acest Lenin danilovian, urmarit in linistea biroului, a alcovului, a carui viata privata este atit de atent deconspirata in paginile cartii? Este un intelectual devitalizat, lipsit de empatie, care resimte satisfactii doar la stirea unor cruzimi iesite din comun. Acest Lenin, excitat de imagini de o violenta inspaimintatoare, intra clar in zona patologicului. Un om normal nu ar putea exercita atita putere, lasa sa se inteleaga Danilov. Niciodata istoria nu a stat la mina unui om normal, doar nebunii, dezaxatii, sadicii au, deci, soarta omenirii la cheremul lor. Asa stind lucrurile, este firesc ca Lenin sa se mingiie cu gindul de a purta manusi din piele de tar. Mai mult decit atit, executia prin impuscare a familiei Romanovilor i se pare nedrept de… banala. Mintea sa ar fi nascocit o metoda mult mai "rafinata", mai sofisticata. Doar puterea pe care o detine ii da dreptul al orice. Este acesta un Lenin plauzibil? Daca il comparam cu modelul sau real, probabil ca nu. Dar nu asta ma intereseaza. In logica romanului, personajul este perfect justificat. El reprezinta dovada cea mai clara ca puterea fura puterea ratiunii de a cenzura pornirile patologice ale omului. Raul sade pitit in toti oanenii, pare a fi morala acestui roman, puterea doar il scoate la suprafata. Cind? Atunci cind nu exista credinta…

Ultima parte a cartii, Sosiile,poate fi citita ca o parabola despre putere. Presedintele Letinski ii explica subalternului sau Kukin ce inseamna puterea: "Cind vei detine puterea suprema, fii atent. Cu puterea nu te joci. Devii sclavul ei, cum am devenit si eu. Puterea e ca lepra. Dupa ce ai fot contaminat nu mai ai scapare. (…) Te transformi intr-o fantosa umblatoare. In loc sa zimbesti, rinjesti. In loc sa vorbesti, incepi sa urli. Si te transformi nu numai tu, ci si toti ceilalti care vin in contact cu tine. Nimeni nu ramine intreg. Cu cit esti mai hidos pe dinauntru, cu atit esti mai iubit".

Altfel, ultimele pagini ale romanului aduc in scena o procesiune grotesca, burlesca, dar si trista a unor sosii. Ies la iveala din menajeria presedintelui letinski toti puternicii lumii, de la Moise, la Cezar, Vlad tepes, Petru cel Mare, Napoleon, Lenin, Hitler, Stalin, in ipostaze caricaturale. Puterea apartine prezentului, da de inteles, presedintele, trecutul nu poate decit sa-i confirme justificarile sumbre. Pe de alta parte, printre sosii se mai numara si mari intelepti, de la Arhimede, la Kant si Cantemir. Imaginea cea mai elocventa este cea a parintelui fundamentarii cunoasterii ratonale: el este o "mogildeata" care sta intr-un "tarc din plasa de sirma tesut cu ochiuri destul de dese, proaspat vopsit in alb". Kant, spune Letinski cu dispretul specific celor ajunsi la putere prin metode murdare, nu se pricepea la tras sfori. "Nu se pricepea decit la ratiunea pura". Cum se explica aceasta umilire a imaginii marelui filosof al epocii ratiunii? Istoria s-a debarasat, intre timp, de ratiune. Locul ei acolo, in tarc. "Omul e irational!", decreteaza Letinski. Si ma tem ca are dreptate. Istoria secolului al XX-lea a demonstrat-o cu asupra de masura. Cita vreme istoria este decisa de indivizi bolnavi de gustul puterii, pentru care politica nu inseamna decit un sir neintrerupt de jocuri murdare, de cruzimi iesite din comun, de ticaliosii comise cu seninatate, mereu justificate prin scopul mentinerii puterii (care devine un scop in sine), ratiunea devine o Cenusareasa careia i se refuza dreptul la revansa.

Care e morala acestui roman? Eu unul am dezlegat-o asa: omul e mereu capabil de infinite ticalosii, daca nu are cimentate niste repere morale foarte trainice. Iar azimutul moral nu poate fi corect fixat decit prin credinta. Dostoievski? Da, dar intr-o nota extrem de personala. Nichita Danilov a devenit un romacier cu o forta a imaginatiei de invidiat.