Responsabilitatea medicala pentru viata umana

Profesia de medic te lanseaza in provocarea de a primi in miinile proprii viata umana, de la primele batai ale inimii si pina la ultima suflare. Si aceasta provocare se adreseaza indiferent de specialitate sau de locul de munca: e medicul fata in fata cu viata umana. Nu stiu cit de constienti sintem de acest lucru in fiecare moment in care ne exercitam profesia, avind in vedere tendinta de a gasi scuza blamind sistemul. Sigur ca avem nesansa de a profesa intr-un sistem sarac, care de cele mai multe ori "cirpeste" viata umana, dar sa nu uitam ca in acest sistem sintem si noi inclusi: medici, asistente medicale, infirmiere, manageri sau ministri. Momentul in care am ales de buna voie sa facem parte din sistem este cel in care am acceptat provocarea de a primi in miinile noastre viata umana, jurind, e drept, formal, dar cu incarcatura spirituala ce caracterizeaza o profesie nobila si o fiinta nobila, ca o vom apara si o vom proteja.

Iar daca de acest lucru vom fi perfect constienti in fiecare moment al exercitarii profesiei, vom intelege de ce are importanta si modul in care ducem o targa cu un pacient, si modul in care ii recoltam probele de laborator, si modul in care ii expunem un diagnostic si modalitatile de tratament, si ceea ce intreprindem efectiv… Citi pacienti nu au fost pur si simplu "uitati" pe o targa sau transportati precum "sacii de cartofi", manipulati in mod brutal, cu vene sparte, si asa mai departe… Oare tot sistemul e de vina? Pentru bebelusii de la Maternitatea Giulesti arsi pe pielea scalpului cu o substanta coroziva (si aduc in discutie acest caz pentru ca este cel mai recent) tot sistemul este de vina? In astfel de cazuri avem dreptul sa apelam la acest leit-motiv?

Stau si ma intreb care ar fi solutia de a-i determina pe toti componentii acestui sistem sa recunoasca la adevarata valoare responsabilitatea pe care in mod liber si-au asumat-o, indiferent de remuneratie, etnia pacientului si alti factori colaterali; desi cu totii ar trebui sa fim mereu constienti de acest lucru, fara a fi nevoie ca cineva sau ceva sa ne reaminteasca permanent ca in fata noastra sta viata umana. Cert este ca am senzatia ca este mai comod sa ne complacem in a blama sistemul, indiferent de situatie, pentru a ne disculpa in mod lamentabil, situatie care a ajuns atit de departe, incit o percepem ca fiind una naturala, normala, de zi cu zi. Am auzit replici de genul: "Si ce sa fac, daca in spital nu exista medicamentul x? Sa pun eu bani din buzunar sa-i cumpar?". Sigur ca nu se poate, dar sa faci tot ceea ce iti sta in putinta in a ajuta pacientul tau: un referat la conducerea spitalului, o adresa spre o firma de medicamente sau sa furnizezi toate informatiile familiei… Abia dupa aceea urmeaza blamarea sistemului…

Sigur ca "Moartea domnului Lazarescu" zugraveste un pic exagerat o situatie, dar citi pacienti nu au murit plimbati fiind intre spitale, desi erau considerati urgente? De cite ori nu am lasat pacientii sa astepte? E o realitate spre care poate ca ne indreptam, daca nu incercam sa intelegem ca nu aceasta este starea de normalitate si ca a blama exclusiv sistemul fara a realiza ca poate noi sintem cei care gresim iar greselile pot fi indreptate, nu poate decit sa ne aduca o falsa disculpare, rusinoasa. Greseala este omeneasca, dar principalul lucru este sa o recunoastem si nu sa perseveram in a gasi scuze pentru ca nu sintem constienti de ceea ce avem in miini: viata umana!

Pentru cei care poate ca nu realizeaza prejudiciile pe care le aduc prin actele lor si poate, mai mult, se lauda chiar cu un profesionalism desavirsit, considerind ca, din pacate, in Romania, nesansa pacientilor este sistemul, propun urmatorul experiment: considerati ca faceti un infarct miocardic acut, intindeti-va pe o targa si rugati colegii infirmieri sa va transporte ca pe oricare alt pacient spre explorari. Sigur veti simti toate pragurile, peretii etc.. Apoi, rugati-i pe colegii asistenti medicali sa nu nimereasca vreo 2-3 vene, sa se tergiverseze un pic lucrurile pentru ca domnul doctor nu poate fi deranjat, durerea sa fie mai atroce, iar spitalul sa nu aiba nici un fel de medicament, eventual sa zaceti uitat pe aceeasi targa, in timp ce in jur se spun bancuri sau se serveste o cafea sau o placinta… Daca aveti noroc, poate faceti chiar si o poza alaturi de asistente zimbitoare "la lucru" (poate chiar cu oxigenul la nas, daca ati avut norocul sa fiti dat de toti peretii si sa ajungeti in ATI).

Daca ati trecut cu brio experimentul, inseamna ca, da, sistemul e de vina!!!

Si, nu in ultimul rind, vreau sa va reamintesc ca, daca incepem sa constientizam responsabilitatea pe care o avem ceas de ceas in miinile noastre: viata umana, poate avem puterea si resursele de a schimba acest "sistem", in loc sa ne complacem in a-l acuza!