Retro SF

Cercetatorul Vernor Vinge, intr-un articol publicat in 1993: "Cind am inceput sa scriu literatura SF, la mijlocul anilor ‘60, era foarte usor de gasit idei care sa aiba nevoie de zeci de ani pentru a se aseza in constiinsa culturala; acum, avansul nu se intinde mai mult de un an si jumatate. Scriitorii de SF incearca sa scrie povesti despre cum ne poate ajuta tehnologia. Acesti scriitori au inceput sa simta din ce in ce mai clar un zid opac in fata viitorului. Au vazut ca explorarile lor cele mai asidue ajung in necunoscut… foarte curind". Vernor Verge crede ca e doar o chestiune de timp pina cind oamenii vor crea forme de inteligenta artificiala mai inteligente decit ei. Pentru a demonstra, face o analogie cu trecutul evolutiv: "Animalele se pot adapta la probleme si pot inventa, insa, de cele mai multe ori, nu mai repede decit in ritmul selectiei naturale – lumea functioneaza ca propriul ei simulator in cazul selectiei naturale. Oamenii, insa, pot interioriza lumea si  gindi in ipotetic. Putem rezolva multe probleme de o mie de ori mai repede decit o face selectia naturala. Creind mijloacele de executie ale acestor simulari la viteze mult mai mari, intram intr-un regim la fel de diferit de trecutul nostru uman, pe ci suntem noi de diferiti de animale".

Paradoxal, experienta Blade Runner-ului (Vinatorul de recompense), vazut in 2011, e o calatorie in trecut. Scris de Phillip K. Dick in 1968, romanul Viseaza androizii oi electrice? a fost adaptat, sub regia lui Ridley Scott, abia in 1982. Lumea viitorului e plasata, insa, nu mai departe de 2019, cind Los Angeles-ul a devenit o Copsa Mica la scara mare, populata de chinezi si de ultimii albi cyber-punk. Decalajul dintre imaginatia autorilor de SF si lumea pe care am apucat sa o traim trimite design-ul Blade Runner-ului mai degraba catre moda. Mai mult decit atacul replicantilor (roboti umanoizi superiori ca forta si agilitate, insa cu o durata de viata limitata la patru ani, lipsiti de emotii), filmul este o parada impresionanta de design, moda, scenografie, efecte speciale si muzica. Fiecare cadru e deosebit prin cantitatea de inventie prezenta la toate nivelurile. Haut-couture si Vangelis in 1982; dupa o ora si 20 de minute de film, cel mai puternic robot uman ii cere inginerul care l-a facut: "Vreau mai multa viata, tata!", anihilindu-l la scurt timp dupa intrebare.

Tematic, Blade Runner prezinta implicatiile morale ale ingineriei genetice sub forma unei tragedii grecesti bazate pe hibris. Imaginea care nu se regaseste, si nici nu cred ca se va regasi in 2019, este a unui viitor retro, hiper-tehnologizat pe alocuri, insa complet decrepit in altele. Adulat ca unul dintre cele mai bune filme SF facute vreodata, se poate ca Blade Runner sa-si fi pierdut din actualitate datorita acceptarii, in noi, a superioritatii masinii. Din ce in ce mai putini oameni se indoiesc de asta, traind cu cel putin un ecran permanent in priza, la 2-3 metri departate. Moartea SF-ului e, de fapt, ce ma intereseaza. Blade Runner nu e deloc un film psihologic, asa cum autorii anilor ’60 nu puteau simti implicatiile pshihologice ale hiper-tehnologizarii. Explorarile lor erau epistemologice sau filozofice, un model de gindire extrapolat in sensul unei simulari, exact conform descrierii cercetatorului Vernor Vinge. In proiectiilor lor, insa, autori precum Phillip K. Dick sau semizeii Asimov si Frank Herbert vadeau un profund umanism, increzator in victoria imperfectiunii umane. Inainte de a muri, Phillip K. Dick a apucat sa vada un montaj de 20 de minute – efecte speciale din Blade Runner, si a ramas multumit: aratau exact cum isi imaginase aceasta lume a viitorului. Era vorba de lumea lui interioara.