S-a suit Ivan pe divan…

Decretarea, la Chisinau, a zilei de 28 iunie ca zi de comemorare a ocuparii Basarabiei de catre Rusia Sovietica a stirnit reactia intempestiva a Kremlinului, iar presedintele interimar Mihai Ghimpu a devenit un fel de persona non grata pentru cei care ocirmuiesc treburile dinlauntru si dinafara ale fostului imperiu tarist-stalinist-brejnevist. Chiar si-n interiorul Republicii Moldova au existat voci care – cum era de asteptat – s-au raliat Moscovei, clamind grozavia acestei decizii, ce nu face decit, in fond, sa consemneze si sa condamne un fapt istoric. Este limpede ca Mihai Ghimpu, prin optiunile si deschiderile sale firesti si romanesti, e resimtit, de multi, ca un ghimpe in coasta.

Ce sa faca Ivan, in aceste conditii cind, totusi, nu se mai poate sui pe tanc, spre a-i pedepsi pe cei care isi permit sa spuna un adevar neconvenabil?  Ivan s-a suit pe divan: nu-i mai place vinul moldovenesc. Si doar il bau si-i placu, timp de citeva sute de ani. Mofturi, la bautura, n-a facut Ivan niciodata. Pe unde a trecut, in urma lui a ramas uscatul. In iuresul  eliberator-pedepsitor, pina si eprubetele in care se conservau broscutele cu oracait stiintific au fost golite. "Krakadili esti?", intreba, mai apoi, disperat. O cada, o balta, un lac, un fluviu, o mare de vin moldovenesc de-ar fi avut, pe tot l-ar fi inghitit Ivan. Si, chiar, de vreo 50 de ani incoace, moldovenii de peste riu (basarabeni numiti) si-au adaptat productia viticola dupa gusturile, nu prea rafinate, dar neostoite, ale lui Ivan. Crescut la temperaturi mai apropiate de inghet decit de canicula, Ivan a vrut bauturi cu cit mai multe grade pe umar, ca sa se incalzeasca. Uriasa distilerie de la Cricova a inceput, mai ales dupa ce cizma lui Ivan s-a infipt in glodul Basarabiei, sa lucreze pentru el. Trenuri nesfirsite, convoaie de cisterne, avalanse de butoaie ghiftuite cu vin ghiurghiuliu s-au rostogolit pe drumul luminat de steaua cea rosie. Totodata, grinele si papusoii, rosiile si castravetii, merele si gutuiele, cartofii si fasolea, cornutele si ciutele, zburatoarele si inotatoarele, tot ceea ce iese din acest corn al abundentei care este / era! / tinutul dintre Prut si Nistru a incercat sa umple burdihanul cel fara de fund al lui Ivan.

Si deodata Ivan se urca pe divan. Punind mina de la mina  si gind la gind, bautorii rusi, dimpreuna cu cei sovietici (daca nu cumva or fi integrati si nu se mai stie care pe cine mosteneste), ei bine, acesti rafinati degustatori de elixiruri au constatat ca vinurile basarabene sint toxice, avind  un procent nepermis de mare de romanofilie, ceea ce ar face atingere la insasi verticalitatea lui Ivan. Ca urmare, convoaie de tiruri, purtatoare ale nocivului lichid, au fost blocate in vami, spre disperarea, desigur, tot a lui Ivan care, in lipsa de altceva, a baut lichidul de frina.

Embargoul economic se practica si la case mai mari, doar ca se cauta pretexte cit de cit plauzibile. Vinificatorii de la Cricova n-or fi ei ingerasi, dar nici atit de diabolici incit sa produca un genocid in rindurile bautorilor de la Rasarit. Ci mai degraba i-ar vrea intr-o continua stare bahica, recitind, cind din Esenin ("Nu-s betiv chiar in asa masura…"), cind din Eminescu, Umbra lui Dabija Voda: "Sa bem cu toti, sa bem prieteni, / Sa bem pin-nu vom mai putea".

Asta-i partea, ca sa zic asa, euforica a acestui text. In chiar zilele cind Ivan se urcase pe divan, primesc pe site un film istoric, al carui nume, Odessa in flacari, se refera la un cunoscut episod din cel de-al doilea Razboi Mondial. Povestea filmului e mai interesanta decit filmul insusi. Coproductie italo-romana, realizata in 1942 (!) si incununata cu Marele Premiu al Festivalului de la Venetia, filmul s-a bucurat de  succes in epoca (e de presupus ca a rulat doar in tarile Axei), pentru ca mai apoi sa fie ignorat, uitat, ascuns. Dupa ce rusii, in 1944, ne-au "eliberat" ocupindu-ne, a disparut nu doar pelicula, ci si orice act, orice consemnare ce ar fi putut dovedi ca a existat un asemenea film. Investigatiile facute dupa 1989 in Arhiva cinematografica au dus la concluzia ca, in perioada stalinista, au fost confiscate, distruse si rase din arhiva toate filmele de razboi din anii 1940-194 considerate "fasciste", "imperialiste", "dusmanoase orinduirii socialiste". Iar Odessa in flacari era, probabil, printre primele pe lista. Considerat devinitiv pierdut, filmul a fost descoperit recent, din intimplare, in Arhivele Cinecita. Vreau sa va spun ca, dincolo de patetismul temei (drama refugiatilor si a deportatilor basarabeni, interferata cu o trama erotica si eroica), filmul rezista si acum la vizionare. Imi imaginez ce impact a avut atunci, cind evenimentele erau proaspete, ranile inca nu se inchisesera (unele nu se vor inchide niciodata). Retroactiv, filmul desluseste – pentru cine nu era/nu este convins – ca metodele de lucru ale NKDV-ului nu difera cu mult de cele ale GESTAPO-ului. Daca am zimbit la unele clisee ("raii" si "bunii" despartiti maniheistic) cu care eram obisnuit din literatura/cinematografia "realist-socialista", am compatimit cu cei peste care a navalit tavalugul istoriei, cu efecte ce se pot vedea si astazi.

Dincolo de toate acestea insa, valoarea de document a filmului este data de prezenta, ca protagonista, a celebrei, aproape legendarei artiste basarabene Maria Cebotari. Aflata, la ora filmului, in plina tinerete creatoare, Maria Cebotari etaleaza o voce de vibranta intensitate si emotie, un chip patetic, o frumusete stranie, ademenitoare si misterioasa. Dupa rapirea (cea din urma, speram) a Basarabiei, dupa ocuparea  Romaniei, artista a reusit sa emigreze, implinindu-si vocatia si realizind o cariera stralucitoare.

Cit despre Ivan, ar trebui sa vada macar unele secvente din acest film. Poate nu s-ar mai urca pe divan.