Spaga ca specific national

Am citit recent un articol din „Ziarul de Iasi" (sper sa nu gresesc) in care se discuta despre o distinctie intre mita si spaga. Mita ar fi cea consistenta, care de regula conditioneaza un avantaj din partea unei persoane influente, spaga ar fi o atentie modesta, un semn al recunostintei. Nu cred in acest joc de-a vorbele. Stiu insa ca in viata de zi cu zi te lovesti la tot pasul de aceasta necesitate; la noi e de la sine inteles ca, in anumite situatii, o mica sau, dupa gravitatea problemei, o mai mare atentie poate deschide destule usi sau poate cistiga bunavointa celui de care ai nevoie. O stim cu totii, se da spaga in spitale, se da spaga la examene, se da spaga la politie, la tribunal, la postasul care-ti aduce pensia, se da spaga la orice ghiseu. Indiferent de situatie, indiferent de context, spaga este binevenita. Un portar trebuie atins, un ministru le fel. Nu mai deranjeaza, nu mai pare nimic iesit din comun. Am ajuns sa nici nu ne mai revoltam, sa acceptam ca pe ceva firesc acest obicei, care devine traditie; poate ca este traditia la care tinem cel mai mult si la care nu vrem sa renuntam in ruptul capului. Doar ea ne individualizeaza printre celelalte culturi…

Ei bine, lucrurile nu sint deloc de data recenta. Nu cred ca asta ne poate consola, dar avem dovezi ale acestei cutume impamintenite fara drept de apel la noi. Cine cunoaste cit de cit istoria Tarilor Romane din secolele XVI-XIX stie ca aceasta era metoda de a obtine tronul. Nu din aceasta zona imi voi culege insa exemplele. Am sa ma refer la o scriere a unui mare sociolog, interzis sub comunisti, Stefan Zeletin. Pe linga tratatele sale neegalate pina astazi, Burghezia romana sau Neoliberalismul, carturarul a mai scris si un text redus, cu alura pamfletara, intitulat Din tara magarilor. Insemnari. Carticica a aparut in 1916, cind nationalismul nostru de parada era mai virtos decit oricind. Autorul a devenit imediat tinta predilecta a majoritatii gazetelor autohtone, fiind infierat ca un tradator. Nu e greu sa iti dai seama cine sint magarii care isi perfectioneaza cu atita seninatate arta disimularii magariei.

Trec peste amanunte, ma opresc asupra unui capitol care ne intereseaza acum. Sub titlul Caracterul national al magarilor, sociologul aduce in discutie stravechiul obicei care nu ne da pace nici astazi: spaga. Explicatia? O redau, dintr-o pornire vindicativa: „El e nedestoinic, sarmanul magar, de fapta dezinteresata, de cavalerism si bravura, de vitejie pentru ea insasi. Scurt, el nu e in stare a savirsi frumosul pentru frumos. (…) Las, nepasator, mucegait de putred la constiinta, urechiatul are nevoie de o pirghie care sa-l scoata din nesimtirea sa si sa-l puna in miscare. Dar care e aceasta perla fermecata, a carei magica licarire e in stare sa scoata chiar si pe magar din lasitatea sa innascuta si sa-l hotarasca la fapta? Ea se numeste bacsis". Ei, da, nimic nou sub soare… Continua Zeletin, punind parca un diagnostic prezentului nostru: „Fara bacsis nu e chip sa faci un pas in tara urechiatilor. Astfel, ea a si ajuns sa fie cunoscuta intre straini sub porecla de tara bacsisului". Imi amintesc cit de mirati erau investitorii straini, nu cu multa vreme in urma, de modul in care totul se rezolva, ca prin minune, in Romania: ungi pe cine trebuie si gata, nu mai conteaza nici legile, nici evidenta insasi. Dar erau mirati si de cit de usor se lasa cumparati mai-marii nostri.

Altfel, in tara magarilor a lui stefan Zeletin, care e si a noastra, imnul national era unul cit se poate de graitor. Parodia unui celebru poem al lui Cosbuc ar fi apta sa dea in vileag ceea ce ar reprezenta „caracterul national" al nostru. Daca tot m-am apucat, am sa citez si acest text; nu de alta, dar el a ramas dureros de actual si merita promovat: „Ascult-aici, bulgar spurcat,/ Sa nu-ti mai rizi de noi fatis!/ In schimb de tot ce folosisi/ C-am stat cu bratele crucis/ Cit timp in lupt-ai asudat,/ Noi vrem bacsis!// (…) Vor sti strainii toti de noi,/ Ca-s sfinte cele ce-auzisi:/ Tinem la datina mortis!/ Rabdam ocari de orice soi,/ Chiar ham de cal si jug de boi,/ Dar vrem bacsis!// Sa nu dea Sfintul cum dorisi,/ Sa vrem noi singe, nu bacsis!/ Cind nu vom mai putea rabda/ Cu praji si ceapa-n noi de-ai da/ Hristos sa fii, nu vei scapa/ Nici in tufis!// Ne vom cali copita-n foc,/ Ti-om da la cap cu-al ei tais,/ Ti-om da in cap, in curmezis,/ Si mintea ti-o veni la loc/ De-i sti de-acum – ca nu e joc -/ Sa dai bacsis!" Nu ati avut niciodata impresia ca vreun functionar sau vreun medic sau vreun politician v-ar interpreta, gales, aceasta cantoneta nationala?

Mie mi se pare umilitor sa dai spaga; e si mai umilitor sa primesti. Cine incearca sa ma minjeasca, pentru a-mi cistiga bunavointa, ma jigneste, pentru ca imi fixeaza un pret, dupa care considera ca gata, trebuie sa fiu la dispozitia sa. Nu e injositor? Dar problema este ca, prin uzura indelungata, aceasta sfinta rusine a disparut, odata cu bunul simt. Valoarea o stabileste, in societatea noastra, averea. Ai bani, ai putere, deci si valoare. Si atunci orice mijloc de a face bani este acceptat. Inclusiv spaga. Sau mai ales spaga. Ca doar ea se ofera doar oamenilor importanti! Si atunci creste in consistenta si se numeste mita.