„Succesurile” si „esecele” oratoriei politice

Exista, in limba romana, relatii interesante si consistente de corespondenta intre „a vorbi" si „a manca". Se spune, de pilda, ca indivizii se „mananca" intre ei, ori de cite ori acestia se cearta, adresandu-si cu statornicie si convingere urari de vesnica extinctie. In aceeasi cheie calorica, ori de cate ori cineva minte sau barfeste – barfa, se stie, este una din cele mai importante activitati discursive de zi cu zi – se zice in popor ca persoana respectiva „mananca bors". Celelalte feluri, mai aromate si mai vulgare, le omit, fara a uita ca ele mananca ori cu lingura, ori cu polonicul. Mai departe, despre omul cu vorbire bolovanoasa si impiedicata, se zice ca isi „mananca" cuvintele. In tot cazul, despre cei pe care ii mananca limba sa spuna ceva, dar isi inghit la vreme vorbele, impresia colectiva este mai buna decat despre cei ce nu stiu cu ce se „mananca" treaba.

Exemplele par a indica ca noi, urmasii Romei, am mostenit nu doar genetica robusta a marilor caractere care au poposit pe plaiurile patriei, ci si talentul de a evalua cat de hranitoare sunt vorbele, care este continutul energetic al cuvintelor. Altfel spus, romanul nu s-a nascut poet, asa cum pretind izvoarele intelepciunii colective, ci „orator", adica mare consumator de linguaggio.

Marii vorbitori politici ai vremurilor noastre dovedesc cu prisosinta validitatea ipotezei de lucru de mai sus. Numele lor sunt prea mari pentru a fi inghesuite in corpul mic al tiparului de gazeta, iar personalitatile lor prea ample pentru a le putea cuprinde in casuta claustrofoba a unei rubrici de ziar. In definitiv, ceea ce ne intereseaza nu este sa izolam indivizi si sa-i aratam cu degetul, ci sa luam aminte la invariantele pe care ei le au in comun.

Prima constanta este refuzul statornic al marilor cuvantatori de a se scoli. Educatia le repugna marilor spirite ale cuvantului in actiune tot asa cum le este matelor scarba de baie cu apa si sapun. Combinat cu nesatul ascultatorilor, talentul stramosesc de a hrani multimile cu vorbe goale a condus la aparitia unor figuri remarcabile prin generozitatea gesticulatiei si gaunosenia frazei. Combinati, va rog, gesticulatia becaliana cu deversarile verbale ale unor Diaconescu, mimica vibranta a bourenilor cu reactiile vindicative ale sovilor, cultura generala a ebelor cu privirile igasiste si veti obtine, sper, imaginea tipica a „oratorului" care infioara si mesmerizeaza, in ciuda gaurilor negre din CV. Da, pe marii cuvantatori ii recomanda vocea si talentul, nu munca si dragostea de carte.

In al doilea rand, trebuie luat in considerare enciclopedismul acestor creatori de cugetare si de stil. Exista, prin alte patrii, obiceiul, deloc sanatos, ca omul politic sa isi decline competenta in a spune ceva despre o tema nefamiliara. Dar pentru urmasii Romei nimic din ceea ce este lumesc nu se refuza gandirii si vorbirii. Nici spatiile Lagrange, nici teoria stringurilor, nici fizica particulelor elementare. Omul umanist al Renasterii paleste in fata atotstiutorilor mioritici care sparg zilnic topurile de audienta cu sapienta lor covarsitoare.

In al treilea rand, merita amintita capacitatea extraordinara de a sfida absurdul. Spune un invatat, nu chinez, ca limbajul omenesc poate exprima orice, inclusiv absurdul. Nimic mai adevarat daca privim la vorbitorii de frunte cu care natura, nu cultura, ne-a binecuvantat. Din procesarea atenta a interventiilor memorabile pe care cei mai iubiti fii ai poporului le-au produs in ultimii ani ar iesi o antologie nemaipomenita de vorbe de pomina, nonsensuri iesite din comun si minunate aberatii. E mare pacat ca nici unui editor nu i-a trecut prin cap sa adune laolalta toate capodoperele spiritului discursiv din politica romaneasca a ultimilor douazeci de ani. Am fi avut, in sfarsit, o glosare clara a celor mai faine gogosi glazurate pe care am fost poftiti sa le inghitim la principalele mese discursive ale zilei.

Nu putem incheia schita fara a aminti despre capacitatea de inventie verbala a oratorilor innascuti iviti de sub mantaua limbii de lemn si a gandirii cincinale cu depasire de productie la hectar. Altii, ignobili truditori ai gesturilor si cuvintelor, muncesc cate o viata sa slefuiasca o vorba, sa dea insemnatatea cuvenita unui gest. Ai nostri, vesnic verzi ca brazii, nasc la tot pasul forme si intelesuri noi. De fapt, daca privim cu atentie la maretia lor, iscata, vorba poetului, din bube, mucegaiuri si noroi, vom intelege de ce manualele de arta cuvantarii sunt pur si simplu obsolete. In ultimii douazeci de ani de demoractie, vorbaria politica romaneasca a inregistrat succesuri si esece care sfideaza invataturile clasicilor. Iar efectele asupra auditoriului se vad din plin.

In intunericul celor expuse mai sus, scepticismul ma impiedica momentan sa aflu raza de lumina gratie careia lucrarile romanesti recente de retorica politica, multe dintre ele teze de doctorat, cauta si, ciudat!, afla performante discursive in aggiornamento-ul eclatant al instinctelor verbale ale unor personajelor pentru care Cicero e nume de statuie. Natura eroilor bagati prea mult in seama este incompatibila cu gradul de cultura pus, cu sau fara voie, pe seama lor. Cel mult, se poate elabora un tratat de patologie discursiva sau macar o introducere bine intentionata de tipul „asa nu se face" spre a fi de luare aminte tuturor celor ce nu vor mai prinde timpurile glorioase ale discursului politic multumita caruia coada oii si tribuna Parlamentului se afla pe aceeasi lungime de unda oratorica.