Caută 
3 MIN
Initial, vazind afisul spectacolului Oricind, cu placere! (30 ianuarie, Clubul Presei), dupa textul semnat Ion Mircioaga si Radu Dragomirescu, regia Octavian Jighirgiu, ai putea crede ca ar fi vorba de un teatru social: studentii-actori sint reprezentati cu spatele la un perete gradat, care le reda inaltimea, fiecare expunind o eticheta pe care se pot vedea numele (Dumitru Florescu, Alexandra Acalfoae, Daniela Tocari, Sorin Cimbru, Andreea Olaru). Dar si un numar de ordine. Numarul m-a trimis cu gindul la o scena de film american: suspectii sint aliniati cu spatele la un perete alb si cu fata la un perete de sticla, izolat fonic, dincolo de care se afla politistul si martorul. Intimplarea face (sau poate nu) ca am identificat doua probleme majore atinse in acest spectacol: problema identitatii umane (peretele alb, gradat, numarul) si problema absentei comunicarii reale dintre oameni (peretele antifonat).
Problematica anuntata este investigata prin imagini artistice (fluidizarea identitatii prin schimbarea tricoului, simbol si al actului erotic), si prin tehnici regizorale moderne (introducerea benzii inregistrate, fiecare dintre cei doi mimind facial conversatia celuilalt, sugerindu-se fracturarea comunicarii). Strict tehnic, observ o tendinta inspre inflatia de mijloace noi (role, skateboard), majoritatea nevalidabile prin simboluri sau idei. Dar integrate unui rol de angajare a spectatorului intr-o participare mai mult mecanica. O exceptie ar putea constitui cosurile de supermarket, intreg momentul trimitind la nonconformismul adolescentin absurd ca revolta fata de societatea consumista.
Regizorul alege sa abordeze o tema actuala (consecintele dependentei de droguri la adolescenti) prin realism ingrosat, apelind la mijloace oniriste (metafora "mortii albe" din final) ori la imagini suprarealiste (omul fara cap, cu o portocala in loc de cap), imbinate cu un soi de abordare transavangardista a teatrului, vizibila mai ales la nivelul coregrafiei (Florin Caracala), din unele exagerari (bufonada). Drept urmare,o falie a stilurilor de mima si dans pe tot parcursul reprezentatiei (idem pentru costume). Iar in unele cazuri (dar nu in toate), coregrafia nu este sustinuta pina la capat de performeri si se iese din impas prin improvizatie. Oricum, cred ca intercalarea simetrica a momentelor de dans intre scene functioneaza, asigurind o schema coerenta.
Desi sint destule diferente, spectacolul imi aminteste de o alta montare in care regizorul a implicat actori inca studenti la teatru (Squat, de la Baia Turceasca). Nu-mi pot explica preferinta de a da curs personajului mafiot (asa-zisul dealer din "Oricind, cu placere!") la fel de fortat si de-acum previzibil ca si in cazul lui "Kostiliev" din "Squat". Mai degraba, imaginea nonconformista a "yoghinului". La diferente as mentiona decorul. In actuala reprezentatie, decorul nu mai e aglomerat, ci minimalist: o banca si semineul de care s-a rezemat un capac WC (sugereaza indiferenta lumii contemporane, lipsita de forta de a deveni ostila, dar, totodata, incapabila de insufletire). Apoi borcanele – etichetare, (re)definire de sine. Dincolo de asemanarile si diferentele dintre cele doua montari amintite, am remarcat predilectia regizorului pentru un anume tip de spatiu de joc neconventional, un fel de absurd vintage, realism exacerbat, (neo)avangardism. Dar cel mai important: de data aceasta a rezultat un spectacol coeziv.
As putea afirma ca, plecind de la cele doua spectacole, s-ar putea propune o imagine comuna asupra a ceea ce ar insemna azi teatrul. Un posibil concept de teatru, perfect validabil astazi, ar fi urmatorul: teatrul este o arta de clown. In ultima montare, acest concept este sustinut, cel putin formal, de cele doua momente de mima care deschid si incheie spectacolul. Ma tem sa nu fie vorba de un clown care n-a invatat sa plinga. Deghizati-l oricum, complicati-l ori explicitati-l, el, inevitabil, se va autodemasca. Pentru ca nu putem intelege cu adevarat decit un clown care stie sa plinga.
Cred ca spectacolele pe care regizorul Octavian Jighirgiu le face cu studentii sai au mai mult un scop didactic si sint un fel de pretexte pentru a-i confrunta pe acestia cu scena. Si mai cred ca reuseste sa fie convingator. Eu am incercat in zadar sa-mi conving studentii ca fiinta nu-i decit un verb substantivizat ori ca nu exista nimic de ordinul unui obiect mental, numit gind, care sa corespunda realitatii, mai mult decit simple instrumente nominale (limbaj). Bunaoara, ca teatrul nu ar fi decit limbaj teatral.
