Testul Max (III)

Macar patru aspecte ies usor in evidenta in discutiile cu privire la cazul Max, tot mai interminabile, de altfel, pe masura ce noi „macsi” sint „deconspirati”. Mai intii, este vorba de lipsa de nuante a judecatilor. Al doilea se refera la placerea (aproape carnala!) a demascarii si completa ignorare a dreptului la reabilitare al celor „vinovati”. De acesta trebuie legat si al treilea aspect: persistenta imaginarului conspirationist cu privire la Securitate si retelele sale. In fine, cel putin in cazul Max se poate observa o completa lipsa a solidaritatii profesionale: jurnalistul in cauza a fost „executat” cit se poate sumar (si chiar cu incintare!) chiar de catre colegii sai.
Fiecare din acestea merita o discutie separata si probabil voi reveni asupra lor. As vrea sa insist astazi indeosebi asupra primului si a celui de-al doilea aspect. Astfel, cind vorbesc de lipsa de nuante a judecatilor, aceasta poate insemna de la lipsa de empatie fata de persoanele implicate, unele fara voia lor, pina la incompetenta profesionala (in ce priveste mai ales documentarea subiectului!), dar si cruzime sau pasiune resentimentara, mai cu seama in comentariile anonime de pe internet. Este de o ironie cruda sa vezi asprimea cu care sint condamnate figuri publice de prim-plan, recunoscute prin meritele lor civice, de catre indivizi care-si declara inocenta sub acoperirea sanatoasa a anonimatului.
M-a frapat, de altfel, in aceste discutii extrem de indignate si categorice lipsa completa de efort pentru a intelege postura in care se afla „Max” in momentul respectiv, in contrapartida, de exemplu, cu totala intelegere de care a beneficiat ziarista „Cotidianului” Mirela Corlatan, autoarea demascarii in „cazul Max”, si nu numai. Un cititor de pe net a remarcat la un moment dat ca aceasta publicase in 2004 un articol encomiastic la adresa lui Ion Solcanu. Pentru cine a uitat, Romania devenise atunci Republica Bananiera Iliescu-Nastase, iar Ion Solcanu era despotul local al acestui regim, mafiot si autoritar. Cei mai multi internauti au considerat ca vina apartine editorului: jurnalista n-ar fi indeplinit astfel decit o sarcina de serviciu.
De fapt, lucrurile stau exact invers: editorul nu este in mod obligatoriu jurnalist, el n-are, in general, responsabilitati morale in legatura cu un demers jurnalistic anume, spre deosebire de jurnalist, in al carui contract cu cititorul apare obligatia imperativa de a spune adevarul. Daca raportam afacerea la „cazul Max”, vom vedea ca Max nu putea alege, in timp ce Mirela Corlatan putea refuza sa faca acel articol. Unul traia intr-un sistem totalitar, celalalt intr-o societate libera, cit anume era sub regimul amintit, oricum, in care, daca spunea, n-o pastea nici puscaria, nici compromiterea carierei. Dimpotriva. In plus, jurnalista functiona intr-o lume in care exista o minima cultura a discutiei morale (adica asupra a ceea ce este bun si rau din punct de vedere moral!), ceea ce nu era in cazul lumii lui Max.
Pun aceasta asimetrie, asadar, pe seama ignorantei, lapsusului de memorie sau chiar virstei: unii dintre „judecatori” sint foarte tineri. Celor dispusi sa inteleaga aceasta experienta le ofer, asa cum am promis, propria mea experienta. Din fericire, mai putin traumatica si pasionanta. Am mai povestit-o in ziar de cel putin doua ori. O reiau pentru ca procurorii de astazi sa inteleaga contextul.
Prima intilnire a avut loc in primele zile de armata, in octombrie 1980, undeva in Bucuresti. Dimineata, avusesem o altercatie cu un coleg pentru motive greu de inteles acum, iar dupa-amiaza, in timp ce colegii mei au fost trimiti la teatru, noi am fost chemati la ceistul unitatii (ofiterul de contrainformatii). Il stiam vag, din relatarile celor mai mari, in care se amestecau teama si admiratia. Imi amintesc doar ca avea un statut special in unitate: purta haina de piele si nu venea la adunarile regimentului, un fapt cu totul exceptional pentru un militar, indiferent de grad.
A intrat mai intii colegul meu. Am asteptat aproape o jumatate de ora intr-un hol complet neluminat din cladirea principala a regimentului. Nu-mi amintesc prea bine, dar cred ca discutia a fost foarte afabila. Nici vorba de incidentul de dimineata. Am discutat despre ce vreau sa fac dupa armata, despre pasiunile mele etc. Era primul om care imi vorbea normal dupa citeva bune saptamini. Nu-mi mai amintesc exact ce anume voia de la mine, dar imi amintesc ca mi-a vorbit de posibilitatea de a primi cite o permisie in fiecare luna. La un moment dat a scos un formular pe masa. Nu-mi amintesc ce era de fapt si daca ma privea pe mine, direct. Oricum as fi semnat atunci si propria mea condamnare la moarte. Nu cred insa ca am semnat ceva atunci. Stiu doar ca s-a intrerupt brusc lumina si ca am parasit incaperea la lumina brichetei lui. Nu l-am mai vazut de atunci niciodata intre patru ochi. Nici el nu m-a cautat si nici eu nu m-am mai dus niciodata in acel birou si nici in altul. N-am mai ajuns acasa decit in concediu, in cele optsprezece luni de armata (stagiul meu a fost lungit cu doua luni!).
Pe vremea aceea nu stiam ce este cu Securitatea, dar adevarul este ca nu mi-a trecut nici o clipa prin cap ca as putea sa-mi torn un camarad. As putea spune totusi ca-i ramin recunoscator ofiterului respectiv pentru ca nu m-a presat mai departe. Habar n-am de ce si nici cum as fi scos camasa.