Testul Max (I)

Cineva spunea ca trecutul este o tara straina. Depinde, fireste, despre ce fel de trecut vorbim, dar banuiesc ca butada voia sa spuna mai ales ca este vorba de o lume care nu trebuie judecata cu logica prezentului. Sau macar ca ar trebui reconstituita cu finete si cu simtul nuantei. „Cazul Max” ne arata mai ales ca trecutul este perfid, fatalmente impur si ambiguu. Din acest punct de vedere, „cazul Max” a devenit „testul Max”, respectiv, despre modul in care pasiunea iacobina poate fi tinuta in friu intr-o societate care, pe de o parte, vrea sa uite, iar, de pe alta, isi aminteste numai cind este vorba de trimis cineva la ghilotina.
Dincolo de indignarile isterice obisnuite, ceea ce m-a surprins in primul rind in aceasta afacere a fost perplexitatea generala cu care a fost primita, desi, cel putin, in lumea presei, zvonurile circulau de ceva vreme in acest sens. Este drept ca ni se promiteau mari dezvaluiri, care ar fi aratat chipul monstruos al jurnalistului, cind colo, din documentele publicate de „Cotidianul”, apare un om obisnuit, care a trait sub vremi neprietenoase si a incercat sa se „acomodeze” cu ele. Informatiile pe care le da el Securitatii n-au nici o valoare informativa. De altfel, din comentariile de pe marginea cazului aflam ca „victima” era la curent cu totul si a ramas in continuare prieten cu autorul.
Aceasta uimire generala arata in ce masura tindem sa uitam natura regimului comunist, bazat pe un amestec foarte subtil intre represiune si complicitate. Dupa anii de „teroare revolutionara” de sub Dej, in care represiunea era deschisa (oamenii erau inchisi, eventual asasinati, interdictiile erau radicale), regimul Ceausescu a adoptat o forma de represiune tot mai discreta, la care participau, sub o forma sau alta, aproape toti cetatenii, constient sau nu, activ sau pasiv. Unii din oportunism sau din teama, altii din cinism, iar destui dintr-o forma de naivitate vecina cu inconstienta. Unii inscriindu-se in partid, altii acceptind sa colaboreze cu Securitatea, cei mai multi pur si simplu tacind.
Ar trebui, oare, sa extragem de aici concluzia ca toti au fost o apa si un pamint si ca nu se pot regla conturile cu acest trecut in nici un chip? Exista, desigur, grade de vinovatie, si aceasta gradatie se poate stabili, macar in anumite limite, dupa cum nu trebuie sa ne asteptam ca procesul sa se faca intr-o atmosfera de sarbatoare si voie buna. Cu mici si bere, eventual. Problema pe care ne-o pune „cazul Max” este cum anume putem judeca acest trecut in contextul sau, pentru a-l transforma intr-un mijloc de actiune democratica si nu intr-o fundatura. Cum ii putem trata diferit pe Felix si pe Max? Sau pe Max si pe mostenitorul matusii Tamara, mafiotul autocrat care a guvernat glorios Romania indignata de astazi, sau un imbecil de tip Mircea Badea? Care este aici gradul de intoleranta legitima, care sa nu compromita procesul general?
N-am de gind, mai departe, sa-i iau apararea dlui Carol Sebastian si cred ca nimeni nu o poate face cu prea mult succes, pentru bunul motiv ca nu cunoaste, pentru moment, cel putin, circumstantele „istorice” ale „colaborarii” sale. Nu stim exact, pina acum, ce contine dosarul sau de informator (nu din extrasele oferite de o sursa voluntara si anonima!). Din ce am putut citi, pina acum, rezulta ca dl. Sebastian a semnat un angajament cu Securitatea si a dat citeva informari cu privire la Andrei Bodiu, colegul si prietenul sau. Mai departe, insa, lucrurile nu mai sint atit de simple. Dl. Sebastian n-a colaborat cu Securitatea nici voluntar, nici interesat, nici „corect” fata de aceasta. Cite au fost publicate, notele sale informative nu au un caracter denuntiativ. Se pare ca dl. Andrei Bodiu, victima, stia de fiecare din acestea. In plus, a rupt-o voluntar, peste citiva ani, cu Securitatea. Este evident ca nu a facut politie politica si ca a fost mai mult victima decit colaborator al Securitatii.
Ceea ce i se poate incrimina dlui Sebastian este faptul ca, persoana publica fiind, dupa 1990, intr-o pozitie de influenta, ar fi trebuit sa-si faca imediat o mea culpa, pentru ca publicul sau sa stie cu cine are de-a face si mai ales daca nu este santajat cumva de Securitate. Mi se pare insa ca aceasta exigenta ascunde, de asemenea, o capcana, chiar doua: pe de o parte, arata ca nu putem scapa de mitul Marii Securitatii, cea care face si desface totul in societate, ceea ce arata, pina la urma, ca nu avem incredere in noi insine, ca subiecti liberi, iar pe de alta ca natura umana este un soi de robot, care nu are dreptul moral de a-si ascunde trecutul rusinos sau chiar sa uite. Dl. Sebastian nu s-a nascut gloria jurnalistica de astazi, ci a devenit ca atare, poate mai ales gratie lui Adrian Nastase, nasul sau involuntar. In plus, cred ca n-ar fi devenit niciodata Carol Sebastian, daca ar fi facut confesiunea asteptata mai demult. De altfel, n-au facut-o nici Doinas, nici Buzura, oameni cu cariere publice deja solide. Contra-exemplele oferite sint destul de triste. Al. Paleologu n-a mai avut niciodata creditul anterior, iar in legatura cu Dan Amedeu Lazarescu sa ne amintim numai de felul in care a fost tratat acesta la momentul respectiv, de CTP, un alt procuror moral cu mama stalinista. In Romania nu exista o cultura a confesionalului public.