Tristeti provinciale

Chiar si in situatia aceasta – una dramatica – e de preferat nota elegiaca, in tonalitate bacoviana, decit cea catastrofica, in taietura actuala.

Ar fi raportarea picturii ce se practica dintotdeauna aici – intr-un Iasi intre orasele de calibru ale tarii – la cea a Capitalei. Raportabila, ea insasi, la orizontul european.

Cind descindeam – plin de vise – in vechea capitala, descoperirea maestrilor ce fascinau prin pictura lor imi provoca o dubla reactie: una a admiratiei pioase, cealalta a desprinderii de ea. Mi-am pastrat constant aceasta dubla traire, desi ceea ce incepusem sa produc in atelierul de pe Armeana m-ar fi indreptatit la fronda, sau macar la persiflare. Nu. Solutia mea – una in nota european moderna – se plasa, cu deplina civilitate, in compania celei vechi, de nu chiar in completarea ei. Nici nu se putea altfel: ii cunosteam treptat pe maestrii locali, care ma impresionau prin minunata lor devotiune intru pictura, mai cu seama ca eram din ce in ce mai tentat sa si scriu despre ei. Si asta intr-o vreme crincena propagandistic, limba ascutita a unui Bousca, dar si a altora, deranjind cu prisosinta. Trecuta asadar – timid, dar trecuta – in insemnarile mele sustrase cenzurii.

De parasit insa pista nostalgica si de privit, o secunda, lucrurile din unghi ceva mai radical.

Cu toata apasarea momentului – atit de mult prelungit! – lirismul pastos al maestrilor raspundea cum nu se poate mai bine celuilalt lirism, al unui public din ce in ce mai satul de propaganda agresiva si predispus atasarii la o pictura in care predomina – ca refugiu – peisajul. Dar si natura moarta. Dar si – de ce nu – cumintile scene de gen, cu lumea umila a carutasilor lui Craiu.

Ei bine, acest univers local, atit de profesionist exprimat de maestrii de-aici, nu a avut nici o sansa in fata Bucurestiului, nu cu mult mai dotat in privinta maestrilor, dar extrem de dotat – prin extensia privilegiata a Capitalei – in a-si impune prioritatea in plan national. Asa a si ramas: resemnarea celor de-aici cu statutul lor predestinat.

Razbunarea tacita ar veni din raportarea, la rindul ei, a picturii bucurestenilor (pe citiva dintre ei cunoscindu-i foarte bine) la perimetrul european. Unul orgolios hegemonic si acaparind, un timp, prim-planul mondial. Nimic din minunata stradanie a celor de pe Dimbovita nu a avut acces la marele palmares. (Desi numai si o trecere prin Galeria Nationala din Palatul Regal s-ar fi convertit in argument suprem pentru accederea la universalitatea nedrept refuzata.)

Dar pictura europeana? Ea insasi?

Mai exista pictura europeana? Asa cum au impus-o marile nume la intersectia ultimelor doua secole?

Nu, nu mai exista.

Asa cum aici, in provincia provinciei, locul picturii auguste a fost ocupat de altceva, de o frumos spus alternativa – speriata ea insasi de propriu-i vid – si acolo, in Bucurestiul fostelor glorii ale sevaletului s-a instapinit, si acolo, regimul superfluitatii interesate.

Dar Europa de azi nu cunoaste, la rindu-i, decit acelasi destin al aneantizarii. Transformindu-se – precum nenorocoasa pictura iesena/ nenorocoasa pictura bucuresteana – in parte secunda, neglijabila, a artefactului hegemonic de peste Ocean.

O consolare.

Una bacoviana.

Pe fondul melancolic al provinciei, existenta (inca) a unor ateliere in care se picteaza cu aceeasi ardoare ca a romanticilor dinainte spune ceva extrem de stenic despre natura noastra profunda.

Va invit in atelierul din Armeana.

Am preparat un carcaleteee…