Un destin american (I)

Anul acesta, Virgil Nemoianu, unul dintre cei mai importanti anglisti si comparatisti romani contemporani, cu o cariera academica impresionanta in Statele Unite, implineste saptezeci de ani. Cu putine exceptii (revista Vatra care pregateste un numar omagial si Universitatea ieseana care a hotarit, inspirat, sa-i confere profesorului titlul de doctor honoris causa), lumea noastra culturala are alte preocupari mai urgente decit acordarea unei minime atentii unuia dintre primii cercetatori care au inteles si demonstrat modernitatea romantismului european. Nu trebuie sa intre insa nimeni in panica, nu voi face aici o analiza culturala sau filologica. Evenimentul m-a determinat doar sa reaiu volumul autobiografic al distinsului teoretician, Arhipelag interior, publicat, la noi, in 1994, la Editura Amarcord (?!), dar scris in anii optzeci, cind exilul (fara posibilitatea revenirii in tara de origine) parea pentru Virgil Nemoianu o chestiune definitiva. Cartea depaseste conturul unui simplu peisaj memorialistic, constituind, macar pe parcursul capitolelor dedicate experientei americane a autorului, o exceptionala incursiune mentalista in deliciile si supliciile intelectualului emigra(n)t sau, mai corect zis, ale individului (european) care, prin jocul destinului (american), devine bilingual si bicultural ("euro-american", cum ar veni).

Beneficiind de scurta liberalizare politica a sfirsitului anilor saizeci, Virgil Nemoianu obtine o bursa doctorala (1969-1971) in California, la San Diego. Este perioada marilor miscari studentesti din spatiul occidental – atit european, cit si american. Tinarul univeritar roman (care calatorise mai degraba nesemnificativ pina atunci si care nu-si pusese vreodata problema emigrarii – nu si-o pune, de altfel, crucial nici in acest prim stagiu american!) descopera aici o lume fascinanta, deopotriva prin omogenitatea si (paradoxal) contradictiile ei. Ii apreciaza valorile liberale si consecventa optiunii democratice, intrate cumva in comportamentul obisnuit al indivizilor, dar nu intelege predispozitia elitelor intelectuale spre stingismul extrem si agresiv (predispozitie motivata de falsul teoretic). Bizar, doctorandul venit din comunism (din "inima intunericului" marxist, altfel zis), bintuit totusi, ca noi toti, cei crescuti in lagarul socialist, de un fervent anticomunism, ajunge sa fie perceput, incet-incet, de colegii din comunitatea academica drept "reactionar" si "conservator" (ceea ce si este, in acceptiile pozitive ale termenilor!), "oponent" adica al oponentilor razboiului din Vietnam.

Spune autorul: "Nu am sovait nici o clipa in anti-comunismul meu de bloc granitic, fundat pe stiinta enormei rautati a doctrinei si practicarii sale. /…/. Cind /…/ cineva de la Universitate m-a intrebat unde ma plasez politic, am raspuns, poate prudent-diplomatic – dar in fond destul de sincer -, ca publicatiile mele favorite sint National Review a lui William F. Buckley si Dissent a lui Irving Howe (doua publicatii antagonice – ale conservatorismului republican si, respectiv, ale unui liberalism non-radical, cu tenta socialista, n.m.). /…/. Raspunsul a derutat. Eu indicam insa ceva – ostilitatea fata de un anume conformism de centru-stinga, predominant la televiziune, in lumea academica, in ziarele principale, adversitatea fata de stingismul conventional-burghez al intelectualilor, caruia ii preferam un marxism cinstit, umanist, desi deasupra amindurora plasam tipul de conservatorism care, treptat, sovaielnic, incepea sa ia contur in mintea mea". Intelectualul european – descins dintr-un spatiu "colectivist", unde ideile si principiile sint impuse, iar nu dezbatute – descopera, in universul american, al pluralismului (individualist totusi), valoarea (si responsabilitatea!) parerii personale.

Exista, in inocenta miscarii tinarului profesor dinspre grup (Europa) catre individualitate (America), o intensitate psihologica si morala demna de paginile unui roman introspectiv. Altadata, prin comportamentul "corect politic" fata de sistem, "seduce" un batrin decan cam auster: "Decanul pentru studenti era un yankeu batrincios, cu pielea faciala in falduri pergamentoase, nepot indepartat al autoarei Colibei Unchiului Tom, cum ii arata si numele de Ward Beecher. S-a purtat cu mine sec, dar cind, la propunerea sa de imprumut financiar convenabil care sa-mi finanteze studiile, a auzit motivarea refuzului (nu aveam cum sa restitui aceste sume odata intors in Romania) s-a mai incalzit, socotind impecabila cinste ceea ce era mai curind timorata naivitate, si m-a ajutat sa gasesc surse de supravietuire. Mie chiar conceptul finantarii studiilor mi se parea exotic si absurd".

Publicitate și alte recomandări video