„Un mare criminal!”

Spre surprinderea mea, articolul publicat saptamina trecuta despre regretatul arheolog Nicolae Pusasu a stirnit vii comentarii. Si nu numai articolul, ci si acolada deschisa la finalul lui, ce se referea la "moralitatea picturilor" lui Felix Aftene expuse la galeria de pe gardul parcului Copou. Un cititor (Arheologul), probabil un cercetator sau un muzeograf de specialitate, incitat de titlul articolului, nu s-a putut abtine sa-si manifeste in scris obsesiile, caracterizindu-l pe dl. Puscasu drept "criminal". Domnia sa a apelat mai intii la un citat al unuia dintre "marii arheologi ai lumii", Sir John Bourdman, care afirma ca arheologul ce nu publica "rezultatele cercetarii sale este un mare CRIMINAL!", dupa care si-a exprimat si, franc, propriile-i opinii: "in afara marii calitati a dlui Puscasu, el este un mare CRIMINAL!, nepublicind nimic din cele cercetate de el!!! El a sapat la Densus, la Putna, in Iasi, la Palatul Culturii, la mitropolia veche, la cub, in centru!!! NU A PUBLICAT NICI UN REZULTAT al cercetarii sale si dupa moartea sa totul s-a pierdut! Ce folos de miile de poze, ce folos de planuri, daca nimeni nu stie ce e cu ele!!!". Urmeaza si concluzia: "Asa ca geniul neinteles al arheologiei iesene a fost UN MARE CRIMINAL al arheologiei iesene!". Nu am de gind sa intru in disputa cu autorul acestor rinduri. Dupa cum nu am de gind sa polemizez nici cu distinsa doamna Ea, care si-a exprimat parerea referitor la opiniile criticului Valentin Ciuca pe marginea operei lui Felix Aftene… Daca doamna crede ca distinsul critic scrie dupa ureche, nu are decit. Ar fi bine insa sa-i rasfoiasca, macar asa, in treacat, cartile.

Sa ne intoarcem insa la subiect, adica la personalitatea dlui Puscasu.

Cind m-am referit la genialitatea sa, am avut in vedere omul, nu opera. E posibil ca sintagma din titlu sa fi fost fortata. Nicoale Puscasu nu a lasat in urma sa o opera, si a explicat si de ce. Nu a avut vreme. A operat istoria pe viu. Sub senilele buldozerelor. A lasat in urma lui, insa, mii si de fise si sute de mii de clisee fotografice. Kilometri intregi de planse si de relevee. Dl. Arheolog, autorul comentariilor, afirma ca dupa moartea lui N. Puscasu "totul s-a pierdut!". Dar s-a pierdut din a cui vina? Daca e un specialist in domeniu, de ce nu a incercat sa le recupereze? Sau de ce nu a tras semnalul de alarma, somind institutiile culturale sa faca demersurile necesare pentru achizitionarea lor? E posibil ca nici noul Arheolog sa nu fi dispus de timp pentru un astfel de travaliu. Poate ca opereaza si el "istoria pe viu", facind sapaturi sub senilele noilor buldozere ce s-au ivit pe santirele patriei… Sau poate ca-si redacteaza, retras in cabinet, rezultatul propriilor sale cercetari, incercind sa le adune in tomuri groase ca niste caramizi, menite sa-i faca numele nemuritor. Poate ca in sinea sa se crede un geniu neinteles, de aici si indignarea. Sint genii si genii. Unii au darul oralitatii, altii pe cel al scrisului. Domnul Puscasu l-a avut pe cel al actiunii si al gesturilor. Nicolae Puscau nu poate fi comparat nici cu unul, nici cu altul. El a fost un om viu, dedicat trup si suflet arheologiei. Si a avut si darul convingerii si al oralitatii. Era un om viu. Agitat. Pe care greu il putea cineva tine in friu. Nu a fost comod nici pentru colegi, nici pentru autoritati. Pe unde aparea el, apareau si problemele. A avut un temperament coleric, manifestind-se asemnea unui dirijor ce ar fi acompaniat o orchestra compusa nu din muzicieni, ci din specialisti, muncitori si activisti de partid, carora incerca sa le insufle cite ceva din credinta sa ca arhelologia e o stiinta vitala, ce are granita cu Dumnezeu..

In cele ce urmeaza, voi povesti, succint, un scurt episod din fabuloasa-i viata.

Din propriile-i marturisiri, nasterea lui Nicolae Puscasu s-a produs sub semnul miracolului. Arheologul a vazut lumina zilei pe data de 4 decembrie 1930, in catunul Racauti, satul Borzesti, pe o vreme cumplita. S-a nascut intr-o sala de clasa construita de parintele sau. Tatal arheogolului era dascal si cum catunul nu avea scoala, invatatorul Puscasu s-a apucat de-a ridicat un "edificiu" impletit din nuiele de rachita. Peretii au fost captusiti cu lut si balegar. "Tatei i-a fost sortit – mi-a spus maestrul – sa devina ctitor de lacasuri. A ridicat lacasul din Racauti-Borzesti, apoi pe cel de la Onesti, care a devenit, in anii copilariei mele, un gimnaziu". Scoala Puscasilor era o cladire cu doua sali de clasa si o tinda, in spatele careia se afla locuinta familiei. Auzind, nu se stie cum, de isprava invatatorului Puscasu, insusi Nicolae Iorga si-a exprimat dorinta de-a vedea "minunea" de la Racauti. Marele istoric era in trecere prin acele locuri. Vizitase monumentul de la Borzesti. Si vizita aceasta era cit pe ce sa fie fatala pentru Nicolae Puscasu, dar pina la urma a fost de bun augur. Auzind ca vine Iorga in vizita la scola, mama viitorului arheolog a vrut sa-i pregateasca o surpriza, organizind in incinta scolii o expozitie de covoare taranesti. "Sala de clasa avea parchet de dud, cioplit de tata lama cu lama. Parchetul fusese dat cu ceara si era lunecos. Mama se suise pe o scara. Scara s-a dezechilibrat si a cazut. Cazatura i-a provocat mamei o nastere prematura. Eu m-am nascut nu, ca tot omul, la noua luni, ci la sapte. Poate ca de aceea organismul meu nici nu are nevoie de somn. Nu dorm decit doua nopti pe saptamina: joi spre vineri si duminica spre luni. Daca veti veni la mine in oricare alta zi sau noapte, ma veti gasi treaz….". Iata, insa, cum s-a produs si nasterea: "Mama a fost intinsa pe catedra din mijlocul clasei. Iesisem la lumina zilei scaldat in singe si fecale. Tata umbla de ici-colo prin incapere, agitindu-si neputincios miinile in aer. Intre timp, vestea s-a raspindit prin tot catunul. Citeva femei au venit sa vada ce e de facut. Una din vecine a gasit pe undeva un foarfece de tuns oi, cu care, dupa ce l-a dezinfectat cu sare, mi-a taiat cordonul ombilical. Am fost scaldat de indata intr-un castron mare de ceramica in care se prepara, de obicei, pestele de Blagovestanie. Vasul mirosea inca a fum. Din teama de a nu muri atunci, am fost botezat imediat, in acelasi vas. Preoteasa satului era catolica si vasul il adusese din Basarabia, de la Cahul. M-au botezat intii la catolici, apoi am primit si botezul ortodox. Deci, am fost botezat de doua ori, ca sa cunosc mai bine lumea. Era frig, zapada multa. Femeile s-au gindit sa incalzeasca apa in care urma sa fiu cufundat, dar le-a fost frica sa nu mor intre timp. Si atunci s-au dus si au muls repede vaca si m-au botezat cu lapte cald. Iorga nu a venit atunci, ci abia dupa un an…". "Cu Iorga am avut o intrevedere mai intii la virsta de un an, cind savantul si-a onorat promisiunea si a vizitat scoala. M-a luat si m-a tinut pe genunchii lui. Si apoi alta, ceva mai tirziu, in 1939, cu un an inainte de a fi asasinat. Eram tuns chilug. Iorga m-a luat din nou pe genunchii lui si, trecindu-si palma peste teasta-mi aspra, mi-a povestit despre legenda stejarului din Borzesti… Mi-am rotit ochii pe pereti. Pe cel din rasarit atirna poza maresalui Averescu, pe cel de vizavi cea a generalului Prezan. De atunci am prins drag de istorie, de care, iata, nu am scapat nici azi…".