Vidul terapeutic

Intr-un articol recent aparut in publicatia New York Times era prezentat un proiect al departamentului de programe pentru comunitate din cadrul Centrului International de Fotografie din New York. Acest proiect, realizat in colaborare cu un liceu local, viza reabilitarea prin intermediul terapiei artistice a adolescentilor cu probleme de comportament. Punerea in aplicare a proiectului a constat in realizarea unor sedinte foto, in studio si in strada, care sa surprinda in portrete atitudinile identitare ale celor inclusi in program. La sfirsitul proiectului, majoritatea participantilor constientizau o alta perceptie asupra comportamentului lor, luind in considerare si efectele intilnirilor regulate care au avut loc de-a lungul desfasurarii proiectului.
Desi nu putem fi siguri cit de eficiente sint aceste programe terapeutice, in ciuda multor concluzii pozitive mediate prin intermediul institutiilor de specialitate si al presei, e inevitabil sa nu ne intrebam de ce nu s-ar aplica si in contextul nostru o astfel de practica. E de inteles scepticismul fata de importul modelelor, insa, in ceea ce priveste educatia, cita vreme inca ne confruntam cu probleme care se agraveaza si care ar putea fi preintimpinate, ar trebui sa fim mai receptivi la experimentele reusite din alte contexte.
Insa, inainte de a reflecta la problemele infractionalitatii infantile din scoli, ar trebui sa luam in considerare activarea unor instrumente alternative de confruntare cu o asemenea situatie. Izolationismul si exclusivismul institutional, fie cel al scolii ori cel corectionar, duc la solutii unilaterale si constringatoare care pot perpetua ori chiar amplifica problemele. Dimpotriva, colaborarea institutionala poate estompa ori chiar anihila anumite tensiuni intre interesul educational si comportamentul asa-zis deviant.
In ceea ce priveste solutia echilibrarii comportamentului prin terapie artistica ori creativa, se stie ca sintem cit se poate de deficitari, pe de o parte deoarece pregatirea profesionala a specialistilor ramine inca la mina autodidactilor, care risca sa nu fie nicidecum sprijiniti, iar pe de alta parte deoarece nu se ofera inca un suport institutional din partea muzeelor ori centrelor de arta pentru dezvoltarea unor departamente educationale. Daca in Occident fiecare muzeu sau centru de arta are un departament educational, promovind cu regularitate programe pentru tineri, in Romania, datorita anemiei politicilor culturale si a ineficientei manageriale, aceste subinstitutii, poate cu exceptia unui departament din cadrul MNAR, nu au nici macar o existenta embrionara.
Multi s-ar intreba „la ce e buna terapia prin arta?”. Raspunsul vine din rezultatele a zeci de programe dezvoltate in institutiile occidentale care au constientizat ca exista alternative verificabile la solutiile corectionare ale politiei si tribunalelor. Si asta, deoarece, prin intermediul instrumentelor creative ale artei, se pot oferi perspective diferite si personale asupra stilului si managementului vietii, decit cele modelate prin constringere impersonala. Canalizarea energiilor catre proiecte individuale care ofera posibilitatea controlului asupra propriilor optiuni ori depasirea unor experiente traumatice ori cresterea abilitatilor cognitive ofera mai curind o viziune despre cum anume am putea ajuta decit o incrincenare asupra sofisticarii modalitatilor de a pedepsi. In plus, in aceste conditii, apare posibilitatea de a invata ceva nou, decit s-ar insista pe ideea de a-i determina pe cei in cauza sa uite ceva dobindit.
Ne aflam acum la momentul deciziei asupra schimbarilor subite, deoarece nu am reusit sa profitam de perioada schimbarilor treptate. Reticientele sint inerente, insa actiunile bine intentionate le-ar putea inhiba. Pina la trintirea „usii in fata”, am putea apela la tehnica „piciorului in usa”, zimbind terapeutic. Caci se pare ca, inainte de a ajunge la oameni, terapia ar trebui aplicata institutiilor.