Adelin Petrisor lanseaza Razboaiele mele: „Fundurile foarte multor jurnalisti au luat forma fotoliilor din studiouri”

A transmis din Irak, Afganistan, Liban, Israel, Algeria, Albania si alte zone de conflict. In 2006 a realizat un reportaj in inchisoarea americana Guantanamo. In timpul ofensivei americane din Irak, in 2003, a fost singurul corespondent roman care a transmis din Bagdad. De-a lungul timpului a intervievat personalitati precum Yasser Arafat, Ehud Barak, Benjamin Netanyahu, Valentino Rossi, ayatollahul Mohammed Fadlallah, Jaap de Hoop Scheffer. In anul 2007 a publicat un album de fotografie intitulat Corespondent de razboi. In Razboaiele mele, jurnalistul ne arata ca uneori poate fi mai dificil decit sa mergi la razboi sa impui in sumarul unui jurnal de televiziune de la noi o exclusivitate la nivel mondial. Dincolo de curajul extraordinar de a asista la conflictele armate contemporane, Adelin Petrisor ofera in aceasta carte o lectie despre cum e sa ai curajul sa-ti faci meseria. In acest caz, cea de jurnalist.

Noi sintem beneficiarii unui produs finit, vedem reportajul la televizor si spunem: "Bravo lui ca a ajuns acolo! ". De ce ar merge un jurnalist intr-un teatru de razboi, unde este atit de expus?

Am fost si unilateral, cum spun americanii, adica de capul meu. In Bagdad, in 2003 am fost singur, am fost si in Afganistan de citeva ori, fara armata. Eu cred insa ca de multe ori este mult mai periculos cu armata, pentru ca e ca si cum ai purta un tricou cu o tinta desenata pe spate. Imaginati-va ca si in Irak, si in Afganistan insurgentii vizau patrulele americane, ale coalitiei. E destul de complicat pentru ca foarte multi spuneau in Romania la un moment dat: "Dom’le, e foarte simplu sa te duci cu americanii in Fallujah cind o iau cu asalt". Nu e deloc simplu pentru ca, spre deosebire de armata romana, in momentul in care mergi cu americanii, ai semnat niste documente si esti responsabil de tot ce faci. Sa nu va imaginati ca, intr-un schimb de focuri, puscasul marin se opreste sa iti spuna tie sa iti feresti capul sau sa stai acolo, si nu in partea cealalta. Esti vaccinat, esti adult, trebuie sa te descurci. Daca patesti ceva, ai semnat documente si nimeni nu este tras la raspundere, nu raspund americanii pentru ca tu ti-ai pierdut viata. In razboi au fost cazuri, inclusiv jurnalisti americani care erau cu ei, in humvee-uri, humvee-ul a trecut peste o bomba, iar oamenii au murit sau au fost in coma. Nu poti sa faci dus fara sa te uzi.

Cristian Tudor Popescu a intitulat prefata la cartea dvs. "Memoriile jurnalistului-soldat". Va regasiti in aceasta descriere, de jurnalist-soldat?

Da si nu. Andrei Plesu spune, pe coperta a patra, ca nu am privirea otelita si par mai fragil decit ar trebui sa para un corespondent de razboi. Cred ca domnul Cristian Tudor Popescu traieste aceeasi amaraciune a jurnalismului, iar "soldat" este folosit in sensul de om care incearca sa mai faca jurnalism. Si nu ca as fi singurul, Doamne fereste! De obicei, sint un om modest si imi vad lungul nasului, dar sint putini in momentul acesta care filmeaza, documenteaza, monteaza si dau pe post diverse materiale. Fundurile foarte multor jurnalisti au luat acum forma fotoliilor din diverse studiouri, iar jurnalistul nu mai face ce trebuia sa faca, adica sa iasa pe teren, sa filmeze, sa monteze, ci da pur si simplu din gura, discuta pe orice tema. Cred ca de asta a folosit termenul de soldat, in sensul ca sintem citiva, incercam sa mergem inainte si sa facem, cu bune si rele, jurnalismul acela, daca imi pemiteti englezismul "old-fashioned way".

In zilele noastre, jurnalist de televiziune inseamna sa stai intr-o piata sau in fata unui bolovan care s-a rasturnat peste o masina. Televiziunile nu mai au nevoie de reporteri si de reportaj, ci de un cadru pentru jurnal.

De multe ori, televiziunile de stiri – si o spun cu amaraciune, pentru ca am lucrat in ambele statii si sint multi oameni foarte buni si in Antene, si in Realitatea – isi umplu grilele acum cu discutii, cu analize, cu batut apa in piua sau cu transmisiuni in direct. Nu mai exista reportaj, nu mai exista filmat, montat. In graba asta de a arunca informatia pe piata si apoi de a o toca in diverse talkshow-uri, stirea montata, stirea de un minut si jumatate practic a disparut. Ma uitam si la Antena 3 ca deja au scos jurnalul de la 21 in urma cu citeva luni si l-au pus pe Razvan Dumitrescu. Jurnalul de la 21 era cel mai important jurnal al serii, era jurnalul in care aflai tot ce s-a intimplat peste zi, era o sinteza a stirilor.

Mai conteaza propria morala, propriile reguli morale in momentul in care ajungi intr-un teatru de razboi sau pur si simplu acolo exista doar meseria si nu judeci partile?

Nu poti. Cine spune ca e suta la suta obiectiv exagereaza. Nu ai cum sa fii suta la suta obiectiv. E clar ca absolut toate lucrurile care te caracterizeaza se regasesc in materialele tale. Eu intotdeauna am fost lovit in plex de imaginile cu copii care sufera, mai mult decit alte imagini dureroase. Si atunci toate lucrurile care te compun pe tine ca individ se regasesc in materialele tale. Fara sa vrei, inclini balanta intr-o parte sau alta. Doar daca ai trimite acolo un robot, ai fi sigur ca are un soft care ii asigura suta la suta echilibru. E clar ca acel corespondent de razboi e impresionat – asta nu inseamna ca trebuie sa plingi in transmisiunile in direct, insa fara sa vrei iti pui amprenta pe material si e normal sa fie asa. Altfel, daca ar fi o reteta de facut stiri, toti am face aceleasi stiri. Corespondentul de razboi nu iti spune cite tancuri au sarit in aer, citi morti sint, pentru ca nu poate sa stea de-a lungul intregii linii a frontului. El poate sa iti dea masura nebuniei de acolo, poate sa iti arate cit de complicat e sa traiesti, iti da bucati de atmosfera, bucati care il fac pe telespectator sa inteleaga cit de cit nebunia unui razboi.

Mi s-a parut foarte interesanta descrierea intilnirii dvs. cu Yasser Arafat, v-a intrebat: "De ce l-ati omorit pe Ceausescu?".

Arafat era, cred, in cel mai greu moment al existentei sale, si stiti foarte bine ca a avut o groaza de momente dramatice. Era in Mukata, in sediul lui din Ramallah, era incercuit de armata israeliana si era foarte bolnav, avea Parkinson, de-abia se misca de colo-colo. M-a intrebat la un moment dat de ce l-am omorit pe Ceausescu si i-am raspuns ca la revolutie aveam 13-14 ani si ca habar nu am. Era clar, el stia multe despre Romania, fusese de foarte multe ori aici pina in ‘89. Dupa ‘89, am impresia ca a fost o data la Crans Montana in Bucuresti, la un forum. Deci avea destul de multe legaturi, avea legaturi cu Ceausescu si vroia sa stie de ce l-am omorit. I-am explicat ca istoricii inca sapa si ca, probabil, peste 20-30 de ani o sa avem o imagine completa a revolutiei din 1989.