Berlinala 2012: O lunga scrisoare pentru o scurta despartire

„Cine si-ar fi imaginat anul trecut ca un film ca Nader and Simin: A Separation va face atita vilva?" , spunea la o coada la CinemaxX 7 o jurnalista din SUA. Asteptam – nu mai stiu la ce film asteptam, dar ca la orice proiectie de presa, usile salii se deschideau cu o jumatate de ora inainte si, daca vroiai locuri in general si locuri bune in special, era indicat sa-ti lasi sacosa la coada si sa stai si tu cu ea. Locuri bune inseamna in principal capetele de rind, unde iti poti intinde picioarele si de unde poti pleca mai usor daca ai treaba in alta parte sau te plictiseste filmul. Important e sa-ti ocupi locul. Inainte de inceperea filmului jurnalistii citesc in general revistele care apar zilnic in timpul festivalului: „Variety", „Screen Daily" si „The Hollywood Reporter", dar si ziare – mai ales „Der Tagesspiegel", citit de jurnalistii germani care sint si foarte numerosi. Cronicile aparute in cele trei reviste sint comentate si intoarse pe toate fetele (autorii lor trebuie sa aiba mare grija ce scriu, pentru ca aproape 4.000 de jurnalisti acreditati ii pot face franjuri si taietei). In ziua cind scriu acest text, adica la capatul celei de-a cincea zi de proiectii din competitie (din opt), nu a aparut Ursul de Aur. Dar mai bine sa o iau catinel, cu inceputul si sa povestesc pe urma despre citeva filme pe care le-am vazut.

Un film de epoca in deschidere

Se facea ca imi cumparam bilet la Berlin prin Malev, in ziua minunata de 11.XI.2011. Cu citeva zile inainte sa plec, Malevul da faliment. Aeronavele ramin la sol, eu sint in aer. Printr-o minune, cu 48 de ore inainte de ziua cind incepea rezervarea la hotel, reusesc sa fac rost de bani pentru un nou bilet. A fost primul an cind mi-am dat seama ca marile festivaluri de film sint, de fapt, un drog. Daca te duci o data, in anul urmator nu mai poti sta acasa. Nimic nu-ti prieste daca nu esti si tu acolo. Chiar daca vor fi filme proaste, macar sa le vezi cu ochii tai. Berlinala 62 s-a deschis cu un film de epoca, Les adieux à la reine/Farewell My Queen, ecranizare facuta de Benoit Jacquot dupa romanul lui Chantal Thomas, roman distins cu Premiul Femina in 2002. Distributia e franceza, dar nemtoaica Diane Kruger o joaca pe Maria Antoaneta, surprinsa in preajma Revolutiei Franceze, cu citeva zile inaintea sfirsitului. Cum am ajuns in Berlin dupa ce filmul a avut proiectia de presa, nu pot decit sa va pasez parerile altora. „Variety" a scris ca e un film gen Fata cu un cercel de perla, vermeer-ian si ingrijit. Primirea a fost in general buna, dar juriul de eminente cenusii ale criticii internationale adunat, ca in fiecare an, de revista „Screen Daily", nu i-a dat decit 2.1 puncte (fara optiunea lui Nick James de la „Sight & Sound" care nu-l vazuse pina sa parasesc eu Berlinul).

Extremely Loud & Incredibly Close, plin de santajuri sentimentale precum capra Irinucai

Primul film pe care l-am vazut in festival, dupa ce m-am cazat ca de obicei la Hotel Relexa de pe Anhalter strasse (unde lucreaza de multi ani si o romanca), a fost un film in afara competitiei, dar asteptat de jurnalisti – Extremely Loud & Incredibly Close. Al patrulea film al lui Stephen Daldry este nominalizat la categoria Cel mai bun film la Oscaruri, dar numai dupa ce-l vezi intelegi si de ce. Ecranizind romanul lui Jonathan Safran Foer (autorul unui alt bestseller transpus pe ecran, Totul este iluminat), britanicul Daldry semneaza primul film american ce se ocupa de trauma supravietuitorilor atacurilor de la World Trade Center (United 93, al lui Paul Greengrass, era o reconstituire a zborului United Airlines 93 facuta cu ajutorul si cu acordul familiilor victimelor). Diferenta dintre cele doua pelicule e majora. Filmul lui Greengrass aducea un omagiu victimelor reconstituind la milimetru tragedia fara nici un fel de patetisme, pe cind Extremely Loud & Incredibly Close, care se ocupa de trauma supravietuitorilor, e plin de santajuri sentimentale precum capra Irinucai. Prefer sa vad un documentar decit un film de fictiune ce speculeaza emotia pe care inevitabil o provoaca celebrele fotografii ale oamenilor care cad din WTC (Alejándro Gonzales Iñárritu a facut-o mult mai bine in sectiunea sa din 11’09”01 si care se straduieste sa te stoarca de lacrimi la fiecare scena). Subiectul filmului l-a impins spre nominalizarile la Oscar, dar filmul nu are vreo sansa la premiul suprem.

Cel mai neobisnuit film de la Berlin

Mult mai interesant – de fapt, a fost cel mai neobisnuit film pe care l-am vazut la Berlin in acest an – Cesare deve morire/Caesar Must Die, noul film al octogenarilor frati Taviani. Paolo si Vittorio Taviani au avut cu acest film acelasi noroc chior care le-a iesit in intimpinare la Padre padrone. Un prieten i-a trimis la o inchisoare de linga Roma, Rebibbia, insistind (ei au refuzat initial) sa vada niste detinuti care joaca teatru. Acestia jucau Infernul, au povestit fratii Taviani la Berlin, iar in interpretarea lor textul lui Dante capata si mai multa forta pentru ca se impregna cu propria lor viata. „Cind vorbeau despre Infern, stiau ce spun. „ Impresionati, au decis sa filmeze lucrul la o noua piesa si au stabilit impreuna cu regizorul Fabio Cavalli, care lucra de obicei cu detinutii, ca aceasta piesa sa fie Iulius Cezar. Filmul care a iesit e o surpriza cu atit mai placuta cu cit intr-o durata ideala de 76 de minute cei doi regizori si echipa lor fenteaza cu staif capcanele unui astfel de gen. De regula, filmele care s-au mai facut pina acum despre piese de teatru montate cu detinuti – si care sint mai ales documentare – sint cam toate la fel. Fratii Taviani, ajutati de un monteur foarte bun (Roberto Perpignani), reusesc un oarecum fals mockumentary in care viata si arta se intrepatrund si comunica in permanenta. Filmul incepe in culori, cu momente din spectacol, si se duce in alb-negru pentru ca intervine un lung flashback despre pregatirea spectacolului. Acest flashback, ce debuteaza cu o sedinta de casting in genul celor pe care fratii Taviani le fac de obicei pentru filmele lor, ni-i prezinta pe cei care vor primi ulterior rolurile din piesa. Toti vin din zona de maxima securitate a inchisorii pentru legaturile lor cu Mafia, crima sau trafic de droguri. Dintre toti, unul singur – Salvatore Striano – interpreteaza si rolul de detinut (nu doar pe Brutus). El a avut mai multe condamnari, dar cind a fost descoperit de fratii Taviani, deja incepuse sa faca teatru si chiar film, debutind in Gomorra de Matteo Garrone. Cesare deve morire reinterpreteaza piesa lui Shakespeare, dupa cum lucreaza si in celalalt sens – ca mijloc terapeutic, oferindu-le detinutilor sansa de a se pune in gest si folosind acest raspuns in termeni artistici. Farmecul lui sta mai ales in felul in care montajul amesteca realitatea cu fictiunea pina la a te face sa le confunzi. Interpretii sint extraordinari, dar nu ai niciodata imaginea volumului de munca depus de ei ca sa ajunga aici. Materia filmului e un continuum in care replicile sint invigorate de experienta de viata a celor care le rostesc. Lui Shakespeare probabil ca i-ar fi placut acest spectacol carnos unde viata e atit de adevarata, dar si esentializata la maximum. E evident de pe ecran, iar regizorii au confirmat-o la Berlin, ca filmul a fost facut intr-o stare de gratie (care, de regula, vine de sus).

Barbara, in topul preferintelor criticilor

Daca filmul fratilor Taviani a stat multa vreme pe locul secund in topul preferintelor criticilor convocati de „Screen Daily", locul intii a fost tot multa vreme ocupat de Barbara, realizat de Christian Petzold. Avind-o pe Nina Hoss in rolul principal, filmul se apropie de perioada comunista germana in alt mod decit o facea Das Leben der anderen. Intr-un peisaj campestru incalzit de multe ori de o lumina blinda, spre deosebire de spatiul constringator al spitalului, facem cunostinta cu doctorita Barbara. Inca din prima ei zi de munca, ea e urmarita cu interes de la geamul spitalului de tinarul director (Ronald Zehrfeld). Filmul are 105 minute, dar actiunea se acumuleaza incet si multe lucruri le aflam din mers. Cind am vorbit la un moment dat cu criticul israelian de origine romana Dan Fainaru, care scria la Berlin pentru „Screen Daily", acesta a spus ca nu si-a dat seama decit tirziu ca actiunea filmului are loc in comunism. Se vede ca a parasit Romania devreme. Pentru cineva care a petrecut anii ’70-’80 in Est e suficient primul cadru al filmului, cu imaginea autobuzului. Pentru ca la tara ai impresia ca timpul are, nu-i asa, mai multa rabdare cu oamenii, elementele actiunii se aduna treptat. Doctorita fusese pedepsita si trimisa in provincie pentru ca facuse cerere de emigrare in RFG ca sa se marite cu iubitul. Ajunsa in locul cu pricina, ea nu vrea la inceput sa se amestece cu noii colegi (care spun despre ea ca e „berlineza intepata"), in parte si pentru ca se teme ca acestia ar colabora cu STASI, care o are oricum sub supraveghere. Simburele de idila care creste intre ea si directorul spitalului e complicat si mereu pus sub semnul intrebarii. Medicul e dragut in mod benign sau vrea sa-i cistige increderea ca sa aiba ce scrie in raport? Christian Petzold construieste o epoca din detaliile unui lovestory ca o lunga domesticire, cu un pericol surd planind in permanenta asupra eroinei. Filmul respira prin toti porii, mai ales ca in toate exterioarele eroii circula prin verdeata si nu e niciodata zgomot sau aglomeratie in lumea aceea mica, dar meticulozitatea lui (laudabila mai ales in privinta scenografiei) il face sa cada spre final intr-un soi de conformism, iar deznodamintul lui sa nu ti se mai para la inaltime.

Home for the Weekend, mult sub nivelul lui Requiem

Un alt film german din competitie semnat de un regizor cunoscut, Was bleibt/ Home for the Weekend de Hans-Christian Schmid, este cu mult sub nivelul lui Requiem, premiat in 2006 la Berlin si care imi placuse mult. In spatele racelii cu care nemtii isi fac de regula filmele nu poti surprinde umbre de sentimente, traume sau frustrari decit daca autorii au o anumita forta de a sonda sub luciul meticulos de la suprafata (si pentru Christian Petzold e valabil). Stilul il ajuta in mod ideal pe Schmid sa surprinda drama fetei din Requiem, condamnata de ingustimea de spirit a parintilor, dar in Was Bleibt personajelor le sint taiate radacinile psihologice. Coerenta ca forma, povestea unei familii din zilele noastre macinata de boala nervoasa a mamei nu are suficienta consistenta si acuitate psihologica incit sa-si justifice macar finalul, sa nu mai vorbim de emotiile eroilor de pe tot parcursul filmului si care la noi nu ajung decit transpuse in reactii nelalocul lor. E ca si cum forma ar sufoca intreg continutul.

Dictado nu e stralucit

Dictado/Childish Games, realizat de spaniolul Antonio Chavarrias, e un thriller psihologic despre un barbat tinar confruntat cu vinovatia pentru o crima prin imprudenta comisa in copilarie. Peste ani, el ajunge sa creada ca fetita prietenului cu care a comis acea crima este reincarnarea fetitei pe care au omorit-o. Desi (sau tocmai pentru ca) vine dintr-o cinematografie care a dat recent mai multe astfel de thriller-uri care vireaza spre horror, Dictado nu e stralucit chiar daca nu-i lipsesc atmosfera si suspansul. Cind actiunea incepe sa se limpezeasca, filmul e ca si terminat, iar cind acest lucru se intimpla nu ai sentimentul ca personajul central ar fi avut vreo consistenta, si el fiind pina la urma un fel de fantoma – cea mai reala dintre toate.

I, Anna, o declaratie de dragoste facuta lui Charlotte Rampling

Barnaby Southcombe, baiatul din prima casatorie al lui Charlotte Rampling, a venit la Berlin ca sa-si prezinte primul lungmetraj realizat ca regizor, el lucrind pina acum in televiziune – desi, dupa cum spun si el si mama, a fost mereu un „copil de circ". Avea trei ani cind mama l-a dus pentru prima oara pe un platou de filmare, la Portar de noapte (1974). Acum, o mica fotografie cu Charlotte Rampling tinara, un barbat si un bebelus, e vizibila in I, Anna. Copilul nu are legatura cu filmul, ci este chiar Barnaby Southcombe, care din pricina tatalui neo-zeelandez a facut mereu naveta intre continente. Iubirea sa pentru mama e mai mult decit vizibila in filmul pe care tot prestigiul mamei l-a facut sa fie selectionat in Berlinale Special. I, Anna e inspirat din romanul Elsei Lewin. Southcombe a mutat actiunea de la New York la Londra, dar nu prea dovedeste ca are si talent de regizor, in spatele usurintei de a comunica cu oamenii – talent pe care mama spune ca l-a mostenit de la ea. I, Anna e un omagiu calofil adus genului noir, dar mai ales o declaratie de dragoste lui Charlotte Rampling, filmata cu atita dragoste incit uneori, pret de o secunda, pare incredibil de tinara, dar care altfel e plicticos si lipsit de viata. Ce e interesant e ca Rampling a refuzat prima oara rolul pentru ca nu i-a placut scenariul. Daca ar fi ramas fidela propriilor exigente, l-ar fi refuzat si a doua oara.

Sister, al doilea film al Ursulei Meier

L’enfant d’en haut/Sister e al doilea film al Ursulei Meier, cineasta care incearca sa aclimatizeze stilul fratilor Dardenne la curatenia micii Elvetii. Unul dintre simbolurile acesteia e dinamitat de la bun inceput. In debutul filmului vedem un baiat furind schiuri si rucsacuri sus, la teleferic. Cind coboara pe pamint, vedem ca lumea lui reala e de fapt alta. Un apartament trist de bloc, o sora (Lea Séydoux) care isi face veacul in schimbul unor sume mici de bani cu barbati care n-o merita. E drept ca n-am putut vedea filmul pina la sfirsit, dar daca nu m-a prins de la bun inceput e pentru ca mi s-a parut ca e ceva fals in acest neorealism elvetian. Plus ca baiatul din rolul principal nu e la fel de talentat si de fotogenic cu un copil din filmele fratilor Dardenne.

Meryl Streep – Ursul de Aur pentru intreaga cariera

The Iron Lady, de Phyllida Lloyd, a fost prezentat in afara competitiei cu ocazia Ursului de Aur pentru intreaga cariera primit de Meryl Streep. Actrita americana are un an foarte bun. (Cind n-a avut?) A luat deja un Glob de Aur, un Premiu BAFTA si se indreapta ca o racheta spre un „hat trick" la Oscaruri (are deja doua). The Iron Lady nu se putea face decit cu ea. Desi seamana uneori cu Julia Child (la pronuntie) si de cele mai multe ori cu Faye Dunaway (pometii), Streep are citeva momente unde e brilianta impreuna cu alte momente unde e foarte buna si altele unde e asa si asa. Scenariul n-o prea ajuta – povestea e putin imbicsita si materialul prea putin trimat -, dar filmul e aproape asumat un „one woman show". Actrita aceasta poate juca orice.

…si romanii

Sper ca intertitlul sa nu sune ca in piesele de teatru radiofonic unde se spunea (nu stiu daca se mai spune) dupa ce se enumera toata distributia: „…si copilul Icsulescu". Prezenta romaneasca a fost in acest an mai putin ampla fata de editia din 2009 sau 2010, de pilda. N-am avut un film in competitie (ne-am naravit) si n-am mai avut nici un film in Berlinale Shorts, ceea ce e aproape un afront, dat fiind ca de citiva ani era o regula ca cel putin un scurtmetraj romanesc sa concureze pentru Ursul de Aur. In doua rinduri l-a si luat – ma refer la Un cartus de Kent si un pachet de cafea (2004) de Cristi Puiu si la O zi buna de plaja (2008) de Bogdan Mustata. Daca Romania se pare ca a iesit din gratiile selectionerilor de la Berlinale Shorts, nu putini critici cinta prohodul Noului Val romanesc, dar se mira ca el mai rezista. Printre ei si Neil Young care in „The Hollywood Reporter" a dat de pereti cu filmul lui Radu Jude, Toata lumea din familia noastra, prezentat in sectiunea Forum, unde regizorul roman a debutat in 2009 cu Cea mai fericita fata din lume, cistigind Premiul C.I.C.A.E. Probabil ca reactiile la Toata lumea din familia noastra il incinta pe regizor pentru ca sint foarte amestecate. Lui Neil Young, caruia in general nu-i plac filmele din Noul Val Romanesc, nu i-a placut decit de fetita Sofia Nicolaescu, despre care a spus ca e cel mai incintator copil-actor vazut intr-un film european in ultima vreme. In rest, Dumnezeu cu mila. Citez: „Ideea de a face un film cu mult dialog, claustrofobic despre un bucurestean hartuit si tifnos care incearca sa-si duca copilul la mare – si esuind cu consecinte violente – a fost exploatata cu mai mult succes acum doi ani de Constantin Popescu in Principii de viata, o alta premiera din sectiunea Forum a Berlinalei. Acum, Jude si coscenarista Corina Sabau amplifica dialogul si caftelile – mai ales pe cele din urma – pina la un nivel aproape insuportabil, pierzind din verosimilitate si ajungind intr-o situatie intilnita mai mult in filme decit in viata". Lui Dan Fainaru, care a scris in „Screen Daily", filmul i s-a parut asa si asa. Pe de-o parte are interpretari extraordinare si situatii bine construite, pe de alta ii lipseste orice structura. „Noua drama de familie a lui Radu Jude are toate calitatile si defectele unei fotografii Polaroid. Punct de vedere interesant, sentimente autentice, portrete bine definite ale personajelor, dar si nici un pic de adincime, nici un inceput si nici un sfirsit – doar o fascinanta si unica imagine. Miscindu-se intre cald si rece, intre scurte descarcari comice si explozii de frustrare, filmului ii lipsesc o poveste reala sau o structura, desi acumuleaza mari rezerve refulate de minie si violenta, folosind un gen de limbaj pe care nici o subtitrare nu l-ar putea adapta fidel." Jay Weissberg in „Variety" a scris si el ca traducerea nu face decit sa aproximeze dialogul (faptul ca stie italiana l-a ajutat sa mai inteleaga dialogurile), iar cronica e pozitiva fara a fi ultra-elogioasa, remarcind mai ales interpretarile tuturor actorilor (Sofia Nicolaescu e o revelatie). Criticul face un joc de cuvinte si spune ca filmul lui Radu Jude lanseaza un nou tip de drama, „bathroom-sink drama" (asa cum exista „kitchen-sink drama"). Motivul sta in dimensiunea scatologica data nu doar de dialog, dar si de comportamentul personajelor. Cea mai buna cronica a fost publicata de indieWIRE.com, sub semnatura lui Eric Kohn. Acesta numeste filmul „o capodopera de umor negru si suspans" si scrie: „Tensionat pina la epuizare, stralucitor filmat astfel incit sa evoce timpul real si umplut cu cadre lungi si interpretari naturaliste, al treilea film al lui Jude (dupa Cea mai fericita fata din lume si Film pentru prieteni) face cronica destramarii unor relatii de familie cu un neobosit simt al inovatiei. Chiar si cind e onest si trist sa-ti rupa inima, tot reuseste sa sustina un inalt simt al ridicolului". Cum am vazut filmul deja de doua ori, imi permit sa inserez si propria opinie. Prima oara l-am vazut in cheie serioasa (chiar m-a speriat), a doua oara mi s-a parut foarte comic. Prima oara mi s-a parut inegal in privinta tensiunii dramatice, acum m-am concentrat mai mult pe detalii si pe personaje. Poate nu sint eu in stare sa citesc un film din prima, dar si Cea mai fericita fata din lume (a carui structura era tocmai lipsa structurii) se deschide tot mai mult de la o vizionare la alta. Cred ca Toata lumea din familia noastra ar fi putut fi cu 10 minute mai scurt, dar chiar si asa interpretarile actorilor te lovesc in plex, iar povestea unei simple vizite care degenereaza intr-o troaca de porci are tot panasul pe care-l merita in Romania de azi. De la haiku-uri de Kobayashi si versuri din Vasile Voiculescu pina la emisiuni TV cu „balcoane" si „air bag-uri" care se aud din off, scenaristii Radu Jude si Corina Sabau (ajutati de DOP-ul Andrei Butica) nu scapa nici o nuanta din aceasta „circoteca" pe care in viata reala poate n-am trata-o cu atita atentie.

Romania a mai fost prezenta la Berlin cu Diaz: Non pulite questo sangue/Diaz: Don’t Clean Up the Blood, realizat de Daniele Vicari, o coproductie italo-romano-franceza unde partea romana e reprezentata de Mandragora Movies si Bobby Paunescu. Laudabil ca efort de productie pentru o firma noua ca Mandragora Movies, filmul turnat in mare parte in Romania nu a avut o primire critica calduroasa la Berlin, unde a fost prezentat in sectiunea Panorama Dokumente. Jay Weissberg a scris in „Variety" ca „desi putini oameni inteligenti ar nega violenta ingrozitoare cu care au fost tratati protestatarii de la Summit-ul G8 din Genova, Daniele Vicari exagereaza reconstituirea fiecarei scene facindu-l pe spectator mai degraba sa se plictiseasca decit sa se revolte". Nici lui Neal Young de la „The Hollywood Reporter" nu i-a placut filmul, afirmind despre el ca e „o productie de televiziune careia marele ecran ii supradimensioneaza toate defectele".

La Berlin au mai venit Ana Ularu, care a facut parte din programul Shooting Stars, si Ada Solomon, care nu a fost doar producatorul lui Radu Jude, ci si membru al juriului care le-a ales pe cele cinci „stele cazatoare" din acest an. In sectiunea Talent Campus prezenta romaneasca a fost consistenta: actrita Ioana Flora, regizoarele Mara Trifu, Raluca David si Floriana Titz, plus scenarista Ioana Mischie. Tudor Giurgiu a venit nu doar in calitate de director al Asociatiei pentru Promovarea Filmului Romanesc, principalul organizator al standului national din Market, dar si ca producator. El a incercat sa caute un coproducator si un agent international de vinzari pentru filmul pe care vrea sa il filmeze la vara si pe care tot el il regizeaza, Cristian. Cu o parte din ei am reusit sa ma intilnesc in timpul festivalului, pe altii i-am ratat pina si la petrecerea romaneasca, unde nu am putut sa nu-l observ, in schimb, pe Ilie Nastase. Alte lucruri despre Berlinala in numarul urmator.