„Niciodata nu am renuntat la luptele pe care le-am dus”

Bazata pe documente ale Securitatii preluate de CNSAS si pe dosare de la Ministerul Justitiei, cartea face depozitia experientelor carcerale si a celor traite in anchetele la care a fost supus Dumitrescu, fiecare amintire evocata fiind dublata de documente exacte din perioada respectiva. "De aceea am intitulat­o Marturie si document, pentru ca am lasat documentele sa vorbeasca", a explicat Ticu Dumitrescu.

As vrea sa vorbim in primul rind despre proiectul cartii, cum s-a nascut el. Este o lucrare impresionanta si se bazeaza pe o formula hibrida…

Prima data m-am gindit in perioada comunista, cind orizontul unei rezolvari, al unei eliberari era destul de indepartat. Eram convins ca va veni sfirsitul, insa niciodata nu am avut curajul sa stabilesc anumite termene. Si in aceasta lumina, gindindu-ma mai intii la fetita mea, careia deja incepusera sa i se puna intrebari, am zis ca datoria mea este sa scriu macar despre perioada in care am patimit. Asa s-au nascut acele memorii scrise pe cinci caiete studentesti si tinute absolut departe de ochii familiei mele, pentru ca nu vroiam sa o implic. Atunci, a scrie ceea ce am scris eu in primul volum insemna ani de inchisoare. Am facut trimiteri si la situatia prezenta, la Ceausescu, la ceea ce se intimpla in Romania. Am scris printre picaturi, aveam un santier foarte greu, am scris intr-o baraca de organizare de santier, undeva in inima Vrancei. Acolo scriam pentru ca in alta parte nu aveam curajul sa scriu si tot acolo aveam un locas – era un luft la pod – unde ascundeam caietele. A durat vreun an si jumatate povestea asta scrisa printre picaturi. A trecut timpul, au venit evenimentele din decembrie, m-am implicat total, major in viata politica, in lupta politica de atunci si in actiunea de organizare a fostilor detinuti politici, a supravietuitorilor. Am lasat deoparte ideea de a-mi tipari memoriile, pentru ca de vreo doi ani sa consider – mai ales dupa ce eu incercasem ce nu incercase poate nimeni in tara asta, si anume un proces al comunismului, care a esuat, o lege a deconspirarii, care a fost obstructionata, golita de continut in punctele esentiale, o lege a lustratiei – ca nu mai ramine in situatia aceasta decit datoria de a marturisi si de a veni cu documente. Deci intr-un fel o fila dintr-un proces al comunismului, care, adaugata la tot ceea ce s-a scris si se va mai scrie referitor la perioada pe care am trait-o, sa poata sa constituie pentru generatiile tinere un izvor, o posibilitate de a cunoaste adevarata fata a comunismului.

De ce nu ati preferat sa fi scos pur si simplu un jurnal al dumneavoastra de atunci si de acum, de ce ati facut acest efort atit de mare?

In general, jurnalul e prea rezumativ, prea telegrafic – am fost, am vazut, a venit, m-am plimbat, am intilnit -, pe cind cartea aceasta iti ofera posibilitatea de a-ti expune altfel gindurile si chiar realitatea pe care ai trait-o.

Cum priviti activitatea tinerilor istorici, a tinerilor cercetatori?

Am fost unul dintre oamenii virstnici care au inteles ca, de fapt, fara a apela, fara a cultiva chiar generatiile tinere, oamenii pusi, indrumati, indemnati sau chemati sa faca politica, sa faca istorie, sa faca prezenta in activitatea sociala, nu aveam nici o sansa de a schimba lucrurile. Asa se face ca in jurul meu s-a creat un cerc destul de puternic de tineri. A scris despre asta Caius Dobrescu in „Observator cultural" cu un an in urma, cred. Referindu-ma strict la intrebare, sigur, sint istorici – eu prin istorici inteleg un Marius Oprea, un Stejarel Olarut, oameni care au orientarea curata, dreapta, normala.

Sint si mai tineri decit acestia.

Da, sigur. Apropo de mai tineri, la Sighet, Ana Blandiana si Romulus Rusan au intemeiat acea scoala de vara, unde am avut prilejul sa particip de citeva ori si sa constat, cu o bucurie nemarginita, faptul ca adolescenti de 15-16 ani puneau intrebari extraordinar de importante despre situatia in care ne gasim, intrebari care pe mine ma blocau, nu-mi venea sa cred ca la virsta lor au inteles din tot ce a trecut, din ce a patimit poporul acesta, ceea ce intrebau acum si vroiau sa afle. Asa incit eu spun, asa cum am scris mai devreme intr-un autograf, ca ar trebui sa avem toate sperantele ca Romania va ajunge pe drumul statului de drept, al unei democratii reale. Sigur, ar fi putut sa scurteze drumul acesta. Dar asta a fost soarta noastra. Dupa o revolutie care ne-a aruncat in fata lumii ca pe un exemplu nemaiintilnit, a trebuit sa avem parte de un Ion Iliescu cu mineriadele lui si sa traim ceea ce stim ca traim cu totii, un capitalism de acesta salbatic, borfasesc, mafiot, care ne-a blocat, ne-a ingreunat si, chiar daca exista un mers inainte, el este destul de intirziat.

Pomeneati de procesul comunismului, dar si de legea care va poarta si numele. Daca ati sti toata povestea de dupa ’90, tot ce s-a intimplat pina acum, ati lua-o de la capat?

Eu niciodata nu am renuntat la luptele pe care le-am dus. Exista, de altfel, un proverb scotian, daca nu ma insel: „Ai invins continua, nu ai invins continua". Acesta a fost punctul forte al orientarii mele.

Sinteti multumit de felul in care presa a prezentat lansarea cartii dumneavoastra de la Institutul Cultural Roman? Va pun aceasta intrebare pentru ca, dincolo de faptul ca ati fost prezentat si v-a fost prezentata cartea, pina la urma pe televiziune a reiesit ca a fost o stire cu Basescu.

Intr-un fel exista o normalitate, pentru ca totusi mass media noastra fuge dupa senzatii tari, mai ales ca o mare parte din oamenii din mass media noastra sint prinsi intr-o lupta oarba anti-Basescu, anti nu stiu cine si pina la un punct este aproape normal. Nu m-a socat lucrul acesta, nu m-a mirat chiar.