1968. Din primăvară până în toamnă. Şi după… (2)

Cred că în august '68 „s-au făcut valuri” cam mari, dar nu chiar degeaba, ci întru consolidarea puterii lui Ceauşescu, care, şi mai apoi, de fiecare dată când simţea că i se clatină scaunul, zdrăngânea coarda patriotică, semnalând un iminent pericol extern, fie el sovietic, unguresc, american sau cine îi cădea, pe moment, la îndemână. Chiar şi în decembrie '89, Ceauşescu a vorbit (nu fără motiv!) despre un „complot imperialist”, despre „forţele străine” care acţionau la Timişoara. Dar, de această dată, nu l-a mai crezut nimeni şi-a păţit-o ca-n pilda cu ciobanul, lupul şi oile. Numai că acum lupul a păpat nu doar oile, ci şi pe cioban….

A treia zi după invazie, ne-a convocat în şedinţă şeful cel mare al Radioului ieşean, Grigore Colibaba, un „comunist de omenie”, venit de la „Nicolina”, trecut prin „şcoala” Scînteii şi-a Flacărei laşului; şapte clase şi liceul ne-nceput. Primise „pretioase indicaţii” de la Bucureşti. „Dom'le – ne-a zis el, morocănos – se pune problema unui comentariu, dom'le, o sinteză despre evenimentele astea din Cehoslovacia… Şi despre ruşi, dom'le. Dar ceva tare, dom'le, să zbârnie postul. Cine se oferă să-l scrie, dom'le?”

Îl priveam cu toţii marcaţi, timoraţi de gravitatea momentului. Erau pe-acolo activişti cu vechi stagii partinice, cenzori reciclaţi în redactori şi mai ales în şefi şi şefuleţi, dar şi tineri ca mine, absolvenţi de facultăţi umaniste sau tehnice, care îşi descoperiseră vocaţia radiofonică. În acel moment, însă, nimeni nu părea dispus să se lanseze într-o aventură cu consecinţe imprevizibile. Dacă venea, cumva, tăvălugul rusesc şi peste noi? M-am uitat nu ştiu cum, participativ, la Colibaba (care nu mă prea înghiţea, pentru multe, mai mari sau mai mărunte „ieşiri” de-ale mele). Mi-a prins privirea. „Fă-o dumneata, dom'le. Uite, îţi dăm toată documentaţia.”

Şi am făcut-o: şase pagini jumate de text virulent, ofensiv, interogativ, descriptiv, sentimental, revendicativ. Am turnat acolo toată durerea românească – în contra Imperiului de la Răsărit, aşa cum o înţelegeam şi-o puteam exprima eu atunci. Crainicul Viorel Vîlceanu (care fiinţează şi acum la Radio Iaşi) a citit, la microfon, timp de vreo douăsprezece minute. (Notă târzie. Viorel Vîlceanu – decedat în urmă cu câţiva ani – era basarabean, de-aici şi patosul în plus cu care a dat glas acelui text.)

Comentariul trebuia difuzat a doua zi dimineaţă, după radiojurnalul de la orele 7,00 (oră de maximă audienţă). Dar, peste noapte, a venit ordin „de sus”: niciun cuvânt despre Cehoslovacia! Şi nu s-a mai spus/scris nimic, nicăieri în România despre invazie. Parcă nici n-ar fi fost! Vitejia ceauşească a durat, ca şi minunile: trei zile. (Notă târzie. Manuscrisul şi dactilograma comentariului meu rămăseseră la secretariat. Am încercat să le recuperez, cel puţin manuscrisul. Dar… dispăruseră fără urmă. Şi dispărute au rămas. Încă şi-acum aş fi curios să văd, să recitesc ce-am scris în urmă cu 55 de ani. Când eu aveam 27…)

…În mai 1980, umblam prin Cehoslovacia, de colo-colo, cu un autocar plin de scriitori din ţara gazdă şi din „ţări prietene”: un bulgar, un sârb, un ungur, un polonez, un redegist, trei ruşi, niciun chinez. Ne lansasem „pe urmele lui Viaceslav Netzval” (un fel de Arghezi al locului), de la a cărui naştere se împlineau, pare-mi-se, 100 de ani. Translatora şi însoţitoarea mea, în acel periplu, Eva Strebingerova, era o fină cunoscătoare şi-o mare admiratoare a literaturii române. Îi adusesem de la Bucureşti vestea morţii lui Marin Preda, care se întâmplase chiar atunci şi era consternată. La aceasta, se mai adăuga o durere: tradusese Prins, romanul lui Petru Popescu, dar difuzarea cărţii fusese oprită, la cererea ambasadei române, întrucât autorul rămasese, între timp, în Occident. Eva era neagră de supărare: dacă nu intervenea ambasada, romanul s-ar fi difuzat. Aşa însă, o muncă de ani de zile se năruise într-o clipă.

Tot pe drum fiind, am rugat-o la un moment dat să-mi spună câte ceva despre scriitorii din autocar. „Dar ce, ăştia-s scriitori?  mi-a replicat. Ăştia-s activişti, politruci, informatori.” „Şi scriitorii unde-s?” „Scriitori-s prin închisori… sau cu domiciliu forţat, sau au fugit şi ei, ca şi Petru Popescu al vostru.” „Şi trupele sovietice, unde-s?… au plecat?” Mi-a făcut semn spre păduri. „Acolo-s…”

Înafară de Eva, mă mai întreţineam cu un „moldovean” de la Chişinău, Emilian Bucov (fost Bucur, inclus în Istoria… lui G. Călinescu). Acesta, când era băut (adică mai tot timpul) mi-i blestema, la ureche, pe sovietici, dar în public le tragea nişte osanale de-a dreptul greţoase. L-am tatonat de ce nu se abţine. „Ştii cum îi? Ăştia doi ruşi, unul din Moscova şi unul din Leningrad, se urmăresc unul pe altul. Dar amândoi mă supraveghează pe mine…” (Notă târzie. Sporovăiam, aşadar, cu Bucov/Bucur. În autocar, pe scaunul din faţa noastră, o doamnă în vârstă, manierată, stilată, asculta vrând-nevrând conversaţia noastră. La un moment dat, s-a întors spre noi şi ne-a interpelat (în franceză): „Nu vă supăraţi, în ce limbă vorbiţi, de vă-nţeleţi atât de bine?” „Româneşte!”, a izbucnit Bucov. „Dar – a continuat doamna, nouă ni s-a spus că româna şi moldoveneasca sunt limbi diferite…” Bucov – Bucur acum! – a săltat de pe scaun, a luat microfonul: „E o singură limbă, limba română… Moldoveneasca e doar un grai…” Şi-a urmat o adevărată lecţie de lingvistică românească. Într-un autocar din Cehoslovacia, în mai 1980.)  

În ultima zi, la Praga fiind, mi-a atras atenţia o coloană de maşini negre, care au trecut în viteză, dar fără a opri circulaţia. M-am uitat curios, spre Eva. „Cine-s?” „Cum, cine? Preşedintele! Ce crezi că Husak e ca Ceauşescu?! Uneori merge chiar pe jos, dă mâna cu oamenii, pe stradă…”

Poate de aceea, în '89-90, Cehoslovacia a orchestrat o „revoluţie de catifea”: cehii îşi dăduseră jertfa de sânge în '68. Noi, românii, rămăsesem datori. Sacrificiile din decembrie '89 au împlinit acea datorie.

Notă târzie: Oare?!

 Nicolae Turtureanu este poet şi publicist, director-fondator al revistei „Cronica veche”