Aceasta nu este o simulare

E pentru a doua oară când Teodor Corban lansează o asemenea provocare scenică, adaptând, alături de alţi actori, o piesă de teatru. Dacă „Gunoierul” (2018) era ceva mai mult decât o încercare reuşită, „Trei” (2020) este o reuşită deplină pentru publicul de azi, un public eterogen şi contradictoriu, sensibil deopotrivă la subtilitate şi entertaining, nerefuzând totuşi ideile serioase. De această dată, lui Teodor Corban şi lui Constantin Puşcaşu li se alătură dramaticul Ionuţ Cornilă şi foarte tânăra Ştefi Sandu.

Când comedia uşoară este dată deoparte ca o crustă, în plină farsă, printre aluzii la Schopenhauer şi latinisme, îşi face loc ideea că realitatea fiecăruia diferă în funcţie de propria perspectivă asupra lucrurilor. În fine, relativismul şi subiectivismul nu merg până într-acolo încât să credem că fiecare om îşi construieşte propria realitate. Dar anumiţi oameni, înrudiţi prin modul de a gândi, de a simţi, de a se raporta la lume şi la ceilalţi, sunt condiţionaţi de perspective similare să adopte moduri asemănătoare de a fi în lume. Odată ce asemenea idei îşi fac simţită prezenţa, printre butade presărate cu moderaţie şi anecdote redate de înşişi protagoniştii, spectacolul devine unul cât se poate de grav.

Realizatorii nu impun adevărul că e vorba despre noi toţi în plină pandemie, ci acesta e asimilat treptat sau poate că apare brusc, dar numai după ce se vor fi consumat deja câteva file bune de scenariu: trei personaje se regăsesc izolate într-un imobil la care fiecare are acces dinspre strada de unde doar el a venit, pe uşa pe care doar el a intrat, putând pleca doar pe uşa respectivă, nicidecum pe o alta; imobilul îndeplineşte simultan trei funcţii diferite, loc de rendez-vu, birou şi editură, după cum îl percepe fiecare ca fiind destinaţia sa; cei trei protagonişti află în imobil un bizar frigider ce oferă fiecăruia nimic mai mult decât băutura agreată. Într-o carte de telefon din Singapore, respectivii îşi găsesc numele, ceea ce dezlănţuie o veritabilă psihoză colectivă căreia fiecare îi dă curs în mod diferit, în funcţie de propriile credinţe.

În temerară izolare, avem la dispoziţie câteva moduri diferite de a ne raporta la situaţia dată, putem fi rebeli sau realişti, putem crede în paranormal, putem invoca scenarii conspiraţioniste sau teorii ştiinţifice care să ne scoată momentan din impas ori să ne explice temporar situaţia prin care trecem. În acest mod, se configurează perspective diferite asupra aceloraşi experienţe.

Trei perspective diferite asupra lucrurilor, comună, livrescă, mistică, se întâlnesc în bănuiala cum că toţi ar fi morţi, iar totul nu-i decât o simulare. Un moment de revelaţie şi o confesiune sunt diferit codificate, în funcţie de profilul fiecărui protagonist în parte. Frica şi tensiunea, odată ajunse la paroxism, conduc la o aruncare a măştilor. Ofiţerul serviciilor secrete, obtuz, brut (interpretat de Teodor Corban), cărturarul (interpretat de Ionuţ Cornilă) şi omul de afaceri, infuzat spiritualiceşte (interpretat de Constantin Puşcaşu) se dovedesc a fi mai simpli decât susţineau la început (un simplu traficant, un simplu escroc…). „Nimic nu este ce pare a fi” se potriveşte nu doar pragului pe care-l trec, ci întregii lor vieţi ale cărei dedesubturi le dezvăluie în plină criză revelaţionistă (scena e construită cu umor şi ironie).

Interpretarea revelaţiei corespunde celor trei perspective cărora cei trei li se subsumează: perspectiva omului comun, perspectiva omului cult şi perspectiva omului religios. Astfel, putem identifica cel mai la îndemână mod de a privi lucrurile, apoi orizontul livresc, ştiinţific când lucrurile se complică într-un anume fel, modelându-se după un domeniu anume (ştiinţă, istorie, filosofie etc.) şi nu în ultimul rând perspectiva mistică.

Existenţa mai multor posibilităţi de a ne raporta la aceeaşi realitate ne face părtaşi la aceeaşi întâmplare în moduri diferite, dinspre orizontul de receptare căruia aparţinem. Nici una dintre perspective nu e mai adevărată ori mai corectă, numai că fiecare e caracterizată, în mod propriu, de trivial, sinuos ori spiritual. Părtaşi ai aceloraşi timpuri, dar atât de diferiţi unii de alţii, trăim şi înţelegem perspectival, uneori poate chiar paradoxal, realitatea care nu-i decât o interpretare.

Această cronică se dedică lui Florin Faifer care a plecat dintre noi, într-un iulie ireal de frumos, nefiresc de trist, iremediabil golit de sens, topind parcă o poveste nespusă. De o aleasă fineţe a spiritului, lipsit de competitor, un om şi un intelectual, aşa cum a fost Florin Faifer, este întotdeauna de temut – de temut pentru sine, de temut pentru alţii. În mod aparte, un gentil, nobil şi rafinat, subtil şi rezervat. Un scriitor de o oralitate desăvârşită, Florin Faifer i-a însemnat pe cei care l-au cunoscut. A călăuzit generaţii de studenţi şi artişti care l-au preţuit în postura de profesor. Florin Faifer va fi mereu prietenul autentic al teatrului.

(Trei după „Trei pe un balansoar” de Luigi Lunari, adaptare scenică de Teodor Corban, Constantin Puşcaşu şi Ionuţ Cornilă, regia: Teodor Corban, distribuţia: Constantin Puşcaşu, Teodor Corban, Ionuţ Cornilă, Ştefi Sandu, scenografia: Alina Dincă-Puşcaşu, premiera: 5 iulie 2020, vizionare: 6 iulie, TNI, Teatru la cub, scena de spectacol în aer liber)

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru (membru AICT)