Al. Zub, neobositul (I)

Săpând în arhiva virtuală de la „Arcanum”, profesorul Laurenţiu Rădvan a scos la iveală o foarte pilduitoare relicvă a jurnalisticii ieşene, cu adânci semnificaţii pentru istoria istoriografiei româneşti. În cotidianul ieşean Flacăra Iaşului din anul 1956, un articol intitulat „Se pregăteşte pentru examen”, nesemnat, dar însoţit de o poză edificatoare a tânărului studios aflat la bibliotecă, laudă rezultatele excepţionale ale unui student de frunte al universităţii ieşene. Era o raritate pentru acei ani sumbri ca performanţa cărturărească să fie luată în seamă şi promovată în principalul canal de propagandă la Iaşi al Partidului Muncitoresc Romîn (da, cu î din i!), căci Radio Iaşi se va înfiinţa abia în acel an, iar de televiziune nici nu putea fi vorba. Iată deci ce scria ziarul comunist: „De curând, tovarăşul Alexandru Zub, student al facultăţii Filologie-Istorie de la Universitatea 'Al.I. Cuza' a prezentat în cadrul conferinţei pe ţară a cercurilor ştiinţifice studenţeşti lucrarea «Cu privire la răscoala populară de la Iaşi din 1819». Lucrarea a fost apreciată şi premiată. Studentul Alexandru Zub este fruntaş la învăţătură şi sesiunea de examene constituie pentru el încă un prilej de a dovedi că este un student bine pregătit. Timpul liber şi l-a planificat în aşa fel încât să poată revedea întreaga materie parcursă în timpul anului, pregătindu-se intens.”

Un tânăr cercetător de azi cu greu identifică straturile acestui mesaj. În primul rând, spaţiul de tipar era extrem de parcimonios şi o asemenea notiţă extinsă, însoţită şi de fotografie, echivala cu consacrarea în acele vremuri când ziarul era extrem de puternic faţă de toate instituţiile statului, inclusiv universitatea. Apoi, e un lucru excepţional în această notiţă că ea se ocupă de un student la istorie, o disciplină care, cu vorbele de aziⁱ ale academicianului Zub, era gândită atunci ca o plastilină ideologică pentru a servi interesele ocupantului sovietic. Or, tânărul student făcuse o cercetare profesionistă în arhive şi se documentase cu cărţi aflate „la secret” la Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi graţie recomandărilor unor profesori curajoşi şi a bunăvoinţei tacite a lui Grigore Botez, directorul BCU. De altfel, această cercetare extrem de curajoasă la vremea ei, marchează şi contactul cu Arhivele Statului de la Iaşi, localizate atunci în clădirea stăreţiei de la Golia. Tânărul student intră în arhivele conduse de Gh. Ungureanu, graţie lui Gh. Romândaşu, fostul său profesor de istorie de la Şendriceni, cel care a avut o înrâurire decisivă în alegerea istoriei ca disciplină de studiu, deşi Al. Zub fusese elev excepţional şi putea să se înscrie la orice altă facultate cu media generală pe care o avea (a şi cochetat un moment cu chimia, de altfel). Romândaşu era acum la arhivele ieşene şi cred că 1956 este o piatră de hotar în arhitectura cercetării viitorului istoric care se va dedica o viaţă studiului arhivelor şi izvoarelor istorice în paralel cu sinteza istoriografiei româneşti şi mondiale. Notiţa din ziar mai surprinde ceva: rigoarea şi formidabila putere de muncă a lui Al. Zub, o constantă care venea din rădăcinile lui ţărăneşti, o lume unde munca grea şi susţinută era consubstanţială vieţii şi continua un parcurs şcolar de excepţie realizat la Şcoala Normală din Şendriceni între 1946 şi 1953. Acest strălucit locaş de învăţământ, care forma viitori învăţători şi care, după reforma comunistă din 1948 se transformă în Şcoală pedagogică, va fi creuzetul în care se va forma nu numai programul de lucru prelungit („citeam uneori la lumina unui bec până spre dimineaţă, deşi «uzina» se închidea la ora 22.00”), ci şi orizontul nesăţios de lectură al viitorului savant. Tatăl meu, care a terminat cu un an înaintea domnului Zub (deşi era mai mare cu doar trei luni) scria în jurnalul său de Şendriceni despre faptul că mai tânărul coleg umbla mai mereu cu un morman de cărţi după el şi că atunci când îi venea rândul să fie pedagog de serviciu la studiu pentru clasele mai mici stătea la catedră şi lucra doar pentru proiectele lui, spre bucuria expresă a tinerilor elevi obişnuiţi mai degrabă cu argumente contondente decât cu pedagogia exemplului personal. Pot depune mărturie că, studiind cataloagele de la Şendriceni, fişele matricole ale elevului Alexandru Zub erau de o revigorantă monotonie. Doar 10 pe linie, astfel că, deloc întâmplător, conducerile succesive ale acestui istoric şi prestigios aşezământ de învăţătură l-au preţuit, până în zilele noastre drept cel mai strălucit absolvent, în contextul în care această şcoală nu a dus lipsă de figuri marcante printre cei care i-au trecut pragul.

Notiţa amintită din ziar vorbea deja de parcursul de vârf al unui student de anul III, parcurs datorat inteligenţei şi harului, dar, mai ales, muncii temeinice de scrutare riguroasă a surselor istoriei naţionale. Lucru deloc la îndemână, după cum spuneam, în universitatea acelor ani, dominaţi de epurări şi de strict control ideologic. E absolut spectaculos cum Al. Zub şi încă vreo câţiva congeneri istorici au reuşit să străpungă ceaţa ideologică şi presiunea atmosferei mincinoase şi manipulatoare construită de „manualul lui Roller” şi de comandamentele „internaţionalismului proletar” dictate de argaţii Moscovei. În acest mediu se întoarce tânărul studios către rădăcinile istoriografiei naţionale, cu Xenopol, Kogălniceanu şi Pârvan (Iorga era deja pus la index ca aparţinând istoriografiei „burgheze”!) şi acum se cristalizează şi ideea unui program „de redresare naţională” prin care câţiva studenţi luminaţi voiau să contrabalanseze apăsarea stalinismului internaţionalist. Mai mult, după moartea lui Stalin din 1953, începuseră să înmugurească timid şi nişte încercări de creare a unor asociaţii studenţeşti care să nuanţeze temele ideologice fruste care erau în Uniunea Tineretului Muncitoresc. Această conjuncţie între relativa întredeschidere a uşii staliniste către asociativitate (fie ea şi controlată ideologic, desigur!) şi proiectul civic şi istoric al tinerilor din universitate de a se reconecta la rădăcinile istoriei naţionale avea să creeze un cocktail exploziv care va marca viaţa şi destinul câtorva dintre ei. Căci la alegerile interne din asociaţii au ieşit ca reprezentanţi în aceste organizaţii ce urmau să se sindicalizeze, studenţi foarte buni, mai luminaţi decât obscurii propagandişti care supravegheau acţiunea. Bunăoară, şeful studenţilor pe întreaga Universitate „Al.I. Cuza” a fost ales filologul Aurelian I. Popescu care a susţinut imediat proiectul vechilor lui colegi de armată, de la Ineu, care erau studenţi la istorie şi care visau să refacă celebra Sărbătoare de la Putna din 1871, a lui Xenopol şi Eminescu, când a avut loc şi primul Congres al studenţilor români. A fost astfel lansat proiectul studenţesc al sărbătoririi celor 500 de ani de la urcarea lui Ştefan cel Mare pe tron, eveniment cultural-istoric ce urma să se desfăşoare între 12 şi 15 aprilie 1957, la Iaşi şi la Putna. Adică o sesiune naţională de comunicări studenţeşti şi o excursie de studii la mănăstire cu programul cultural aferent. Abili, organizatorii au avut precauţia să integreze acţiunea „Ştefan Cel Mare – 500 de ani de la urcarea sa pe tron” în planul de lucru aprobat de congresul de constituirea a Uniunii Asociaţiilor Studenţeşti din România, desfăşurat la Sinaia în martie 1957, unde plenul l-a ales preşedinte pe tovarăşul student reîntors de la Moscova, unde fusese secretarul asociaţiei studenţilor români de acolo, pe nume Ion Iliescu. Care a şi felicitat echipa ieşeană pentru iniţiativă. Din nefericire pentru organizatori, doi dintre colegii lor, unul de la filologie şi altul de la istorie şi-au dovedit rapid hărnicia, dar nu în sensul versurilor lui Vlahuţă amintite în prolog – care au reprezentat crezul elevilor de la Şendriceni, ci în sensul vigilenţei revoluţionare şi a complicităţii cu organele de represiune ale stalinismului dejist. Astfel că, fără vreun proces de conştiinţă, i-au turnat la Securitate asigurându-şi astfel un viitor radios, unul ca poet minor care a tot schimbat, până la moarte, şefii culturale la Iaşi, în timp ce celălalt a fost un vocal, dogmatic şi cam agramat profesor la Facultatea de Istorie ajungând chiar şi prorector în anii 80. Cât despre Alexandru Zub, el a fost trimis, alături de ceilalţi cinci „duşmani ai poporului!” cu Aurelian I. Popescu în frunte!) să-şi experimenteze hărnicia la tăiat stuf. Adică să intre în „patria fără cer” a elementelor contrarevoluţionare pentru vreo zece ani din care a ispăşit şase. (Continuare în ediţia din 18 octombrie a Ziarului de Iaşi)

P.S. Vom rememora, poate, fragmente din aceste aventuri umane şi intelectuale mâine, 12 octombrie, la Stăreţia Mănăstirii Văratic, alături de neobositul lor autor, ajuns la cifra 89.

ⁱDe fapt, citatul exact este: „trecutul devenise o materie plastică, pe care ideologii regimului o remodelau întruna, ceea ce a făcut să se spună că nimic nu e mai puţin previzibil decât trecutul” în Zub, Al. – Opresiune şi rezistenţă sub regimul comunist, Bucureşti: Editura Fundaţiei Academia Civică, 2020, p.184

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor