Alege-ţi ţara!

Sunt multe lucruri pe care nu ai cum să ţi le alegi, începând din ziua în care deschizi pentru prima dată ochii pe lume şi până când îi închizi definitiv. Nu ai cum să îţi alegi părinţii, sexul, fraţii, surorile, rudele, în general. Apoi nu prea ai cum să îţi alegi vecinii, colegii de şcoală, de muncă. Să spunem că ai drept de veto la prietenii şi persoanele pe care le iubeşti, deşi chiar şi aici sunt multe semne de întrebare. Se vorbeşte mult despre predestinare, despre lipsa posibilităţii de a alege în faţa destinului implacabil care îţi trânteşte pe cap o pereche de care nu mai poţi scăpa sau un prieten cu care nu poţi trăi, dar de care nici nu te poţi dezbăra pentru că sunteţi legaţi prin ceva invizibil şi imposibil de rupt.

Ai posibilitatea să îţi alegi în schimb lucrurile pe care le posezi. Să spunem că trecem peste multe alte idei preconcepute, încrengături psihice şi recunoaştem că ai cea mai mare libertate de a alege în acest domeniu, măcar atât. Tu alegi cu ce te îmbraci, ce frizură să ai, ce maşină să conduci, ce culoare să aibă pereţii în casă. Totul în funcţie de posibilităţi, evident, dar aici ai libertatea, finalmente, de a alege. Din mai multe lucruri acceptabile sau cât de cât bune, ai voie să decizi asupra celui pe care îl consideri a fi cel mai bun sau cel mai potrivit ţie. Da, poţi alege oraşul în care să trăieşti toată viaţa sau numai o perioadă a ei, poţi să hotărăşti tu ce casă ori apartament să cumperi, nu ţi le bagă nimeni pe gât. Evident că poate nu este tocmai ceea ce ai visat, poate că nici nu există aşa ceva, dar din limita aceasta de posibilităţi, tu ai decis şi decizia te reprezintă şi îţi dă o anumită satisfacţie.

Dar ce spuneţi despre ţară? Oare ai posibilitatea de a alege în ce ţară să trăieşti sau este tot un fel de datum aşa cum e cu rudele? Poţi într-adevăr să o schimbi când vrei, cum vrei, să o abandonezi, dacă nu îţi place, şi să te muţi în alta ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat între voi?

Eu am avut această posibilitate, de a-mi schimba ţara. Mi-am dorit foarte mult să plec în alta, să o abandonez pe aceasta pe care nu o mai iubeam, cu care nu mai rezonam, care nu mă mai reprezenta pe mine, cel care devenisem, mai ales după Revoluţie. Voiam o alta care să mă merite, care să îmi bucure simţurile şi creierul în egală măsură, care să nu mă dezamăgească la fiecare colţ de stradă, buton apăsat pe telecomandă, cuvânt pe care îl auzeam în jur. Voiam una reuşită, frumos lucrată, organizată, îngrijită, ordonată. Una în care să am încredere în toate aspectele vieţii de zi cu zi. În sfârşit, voiam o ţară care să merite toate strădania mea şi iubirea mea şi respectul meu. Dar atunci nu am găsit-o. Ţara în care nimerisem, în care voisem să ajung, mai bine zis, pe care mi-o dorisem s-a dovedit a fi prea lăudată, fondul ei real m-a dezamăgit. Trăisem prea mult într-una în care esenţa şi sinceritatea contau mai mult decât aspectul exterior şi aparenţa, şi nu mă puteam obişnui cu artificialitatea. Arăta bine, avea de toate, dar nu era pe gustul meu uşor primitiv, „de la ţară”…

Au trecut câţiva ani de atunci, între timp am revenit pe tărâmul natal pe care l-am redescoperit ca pe o iubire abandonată şi neglijată pe nedrept. Dar iată că în ultima perioadă încep să îmi pun din nou problema alegerii. Relaţia mea cu patria parcă a devenit aproape toxică. Aş putea spune că nu ne mai suportăm unul pe altul, că incompatibilitatea a atins cote paroxistice. Îi găsesc defecte peste tot, o cunosc atât de bine, încât îi ştiu fiecare replică, iar asta mă dezgustă. E o relaţie prea veche în care niciunul dintre noi nu s-a ţinut de promisiunile făcute în faţa stării civile, dar mai ales ea. Eu am încercat cât am putut să fac această relaţie să reziste, să devină mai bună, să îşi păstreze măcar inocenţa şi sinceritatea din primii ani când ne-am cunoscut, dar ea se încăpăţânează să rămână aceeaşi, insuportabil de nedreaptă, mincinoasă, neglijentă, aproape nesimţită…

Onorată instanţă, iată motivele pentru care doresc această despărţire, acest divorţ. Ţara aceasta a mea nu mai e de locuit, e o mamă neglijentă, delăsătoare, leneşă şi o soţie aproape absentă. Sunt acum în căutarea alteia şi vă rog să îmi acordaţi această şansă!…

Dar unde să te duci? Către ce să te îndrepţi după o relaţie de aproape 50 de ani cu o singură entitate statală? Ce să cauţi când eşti obişnuit cu metehnele aceleia? Am căutat ca orice om organizat un clasament al statelor dezvoltate. Am găsit un raport al Naţiunilor Unite numit Indexul Dezvoltării Umane (HDI – Human Development Index). Acolo e o listă făcută cu simţ de răspundere şi ţinând seama de mai multe criterii. Poţi să îţi alegi ce vrei, să vinzi tot de aici, să îţi faci bagajele şi să pleci.

România e în acel clasament pe locul 49 din 189, înaintea Turciei, Bulgariei, Malaieziei, Kuweitului, Serbiei, Cubei, Mexicului, Braziliei, Chinei, Egiptului şi multor altor ţări. Chiar şi înaintea Rusiei care e pe locul 52 şi al Ucrainei care e pe 74. Indexul ăsta conţine trei aspecte ale ţărilor vizate: viaţă lungă şi sănătoasă, educaţie şi standarde de viaţă decente. Pe primele 10 locuri sunt Norvegia, Irlanda, Elveţia, Hong Kong, Islanda, Germania, Suedia, Australia, Olanda şi Danemarca.

Deci e clar că dacă vreau ceva mai bun, trebuie logic să mă duc mai spre capătul de sus. Dar oare pot face faţă civilizaţiei avansate? Pot eu oare respecta toate regulile stricte din ţările nordice unde pentru un petec de hârtie aruncat pe jos poţi plăti amenzi grase, ca să nu mai vorbesc că dacă te aude cineva ţipând la copii sau nevastă în propria casă, înfunzi puşcăria? Mi-e frică să nu cad din lac în puţ. Judecând astfel lucrurile tare mi-e teamă că ar trebui să aleg un loc de pe la coada listei unde să am impresia că am picat din paradis.

Cred că o alegere potrivită ar fi tot a 49-a ţară din clasament, doar că numărând de la coadă la cap, ca să fie treaba bună. Şi mi-a căzut ţara numită Vanuatu, formată din mai multe insule din Oceanul Pacific. Imnul ei este „Yumi, Yumi, Yumi” şi are absolut toate calităţile pe care le căutam, libertate, natură, linişte. De mult timp mi-am dorit să locuiesc pe o insulă, iată că vremea a venit. Adio, România, te-am iubit, dar viaţa trece!… 

Briscan Zara este scriitor şi publicist