Aromele toamnei de odinioară

Presăra din mers și pe furiș o pulbere galben-roșiatică peste imaș, vii, pomi și salcâmi. Pe nesimțite, izgonea supremația verde a clorofilei și instaura temporar o dictatură arămie peste câmpuri și livezi. Existau ceva semne ale iminentei sale sosiri. Conclavul de băbuțe, reunit pe marginea șanțului, în Satul Vechi, cu ocazia Schimbării la față, îi prognozase apariția, deși tratase problema cu superficialitate, din cauza prelungitelor comentarii teologico-filosofice privind dezlegarea la pește. În orice caz, bunica îmi spusese în acea zi, cu un bob de nostalgie în glas și în privire, cu un sfert de lacrimă scurgându-i-se pe obrazul ars de vântul încins de peste vară, dar și cu un fel de resemnare pasivă, că „se schimbă lumina”, că vine cea de toamnă, că vara pleacă odată cu rândunelele și cocostârcii, cu cârdurile de rațe și gâște sălbatice găzduite, de la sfârșitul primăverii încoace, prin desișurile iazului de pe Humărie și ale celui din Vasilachi. Apoi, mai existau predicțiile lui moș Costachi Soloncă, climatolog cu centură neagră, vecinul nostru, un neîntrecut interpret al textelor sacre ale Gramolnicului, respectat în „cotul nostru”, adică, printre megieși, pentru faptul că citea în norii de la Coarnele Căprii, care ajungeau în sat plutind cu tandrețe peste fânețele de pe Talpagiu. Moș Costachi, căruia taică-miu îi spunea Kutuzov, nu se înșela niciodată, mai ales atunci când prognozele meteorologice erau destinate celor din leatul meu. Dacă spunea că vine omătul, venea omătul; când prevestea că vine moina, chiar venea moina. Singura fisură logică în raționamentele făcute de el, un veritabil Nostradamus al mucoșilor de pe hudiță, privea data evenimentului, pe care n-o dezvăluia nici să-l picuri cu lumânarea, deși o sugera cu un zâmbet de pezevenghi, destul de bine camuflat sub mustață; acesta era secretul puterii lui asupra țâncilor. Ne spunea, pur și simplu, să avem răbdare, iar noi eram impresionați și mulțumiți deopotrivă, deoarece, în cele din urmă, lucrurile se întâmplau întocmai cum prevestea el. Însă cel mai clar semn al sosirii toamnei pe hudița noastră era faptul că moș Prodan nu mai dormea noaptea sub salcâmul de la poartă. Cum dădea căldura lui mai, el și mătușa Ileana își hodineau oasele trudite peste zi pe patul vechi din lemn, cu saltea din paie și fân, de lângă gardul făcut din bețe uscate de răsărită. Îi priveam invidios din drum, cu ochi iscoditori de copil și cu o mirare ingenuă, cum stăteau sub ogheal, în cămeșoaie de noapte, cum ascultau cu seninătate concertul de seară al broaștelor dintr-o mlaștină denumită Iazu' Neamțului, cum bodogăneau până îi fura somnul, privind cerul ticsit de stele, trăgând în coșul pieptului parfumul florilor de salcâm și așteptând ca luna să apară grațioasă și cu ifose de fată mare dinspre Şipote. Ţineam la ei fiindcă erau oameni blânzi, cuminți, sfătoși și, mai ales, pentru că, toamnă de toamnă, mătușa Prodănoaia, cocârjată de ani și griji, ne aducea poamă cu o covată, cerându-ne să spunem „Bodaproste!” și, probabil, rugându-se în minte să nu-i dăm iama prin vie nici anul acesta. Întotdeauna îmi dădea un fruct, atunci când îi aduceam o căldare cu apă, după ce bătrânul se prăpădise, iar pe ea o lăsaseră puterile. Peste drum de moș Costachi Prodan, scepticul care nu credea o iotă din ce vedea accidental la televizor, cel ce considera salturile Nadiei de la Olimpiadă ca fiind lucrarea necuratului, stătea mătușa Iftinceasa. În fața casei bătrânești, cu două odăi și-un paravan, ea avea niște perji foarte ispititori, pe care îi spionam cu atenție și cu gânduri nu tocmai creștinești din drum, atunci când fructele dădeau în pârgă. Însă la ea nu mergeam nici măcar atunci când mă chema insistent, spre exemplu, vara, ca să mă satur de vișinele după care tânjeam prin spărturile gardului. Cândva, mă trimesese maică-mea la ea cu o oală, pentru că băbuța avea huște și umplea borș în chiup de lut, adăugând o crenguță din vișinul ce-i umbrea bucătăria de vară. În casă, la marginea patului, ședea moș Iftinca, născut pe când timpul nu fusese inventat. În vreme ce mă întreba, pentru a o mia oară, al cui sunt și cum mă cheamă, deși eu îi dădeam cu stoicism aceleași răspunsuri de fiecare dată, el își scotea tacticos dinții și-i scufunda într-un borcan cu apă așezat pe masa din lemn. Şi astăzi îmi aduc aminte cu groază că am luat-o la fugă, scuipând în sân, speriat că avusesem în față un strigoi, un subiect sensibil, spinos, tratat cu maximă precauție și discreție, inclusiv de loja masonică a băbuțelor văduve și doar atunci când satul îl sărbătorea pe Sfântul Andrei. Nu văzusem până atunci o dantură prêt-à-porter și reacționasem plin de spaimă. Mai sus de casa „strigoiului” cu figură atemporală, își ducea traiul Carcadel, al cărui dulău îi ținea la distanță pe copiii pofticioși ce îi luaseră la ochi fraga alb-gălbuie. Alături, locuia baba Frăsina, ce avea în curte mai mulți butuci de vie și un copac înalt până la cer, plin, în timpul verii, cu cireșe negre. Însă ei nu-i puteam călca grădina, fiindcă, la ora asfințitului, atunci când noi ne plănuiam raidurile, excentrica vădană primea vizitele lui moș Costachi Nostradamus, privite cu stupoare de gospodinele de pe uliță, care, mai ales din cauza frecvenței incursiunilor playboy-ului octogenar, admirator înfocat al lui Şolohov (Pe Donul liniștit), începeau să-și privească bărbații cu un amestec de mânie, dispreț și suspiciune. Toamna aveam întotdeauna o problemă logistică: ziua intra la apă, soarele lumina mai puțin, aerul devenea mai rece seara, ca să nu mai spun că aspectul esențial care ne amenința planurile cotidiene, în special, și viața, în general, era școala – trebuia să mergem mai devreme la culcare, ca să prindem câteva ore bune de somn, înainte de primul clinchet al clopoțelului. Or, fâțâiala la ceas de seară a lui moș Costachi ne obliga să acționăm riscant, la lumina zilei, sau să ne punem pofta-n cui. El însuși se simțea stingherit de prezența noastră, mai ales că din trupă, pe lângă subsemnatul, Cristi, frate-miu mai mare, Gelu, Mitruță și Băietu, făcea parte Hanț, nepotul gagicarului. Prin urmare, ne fugărea pe la casele noastre pe când adormeau găinile. Nu ne puteam bucura de dărnicia toamnei din două motive de neînțeles pentru mintea unui copil: existența gardurilor, care limitau în mod nedemocratic accesul la poame, și excesul de testosteron al meteorologului de serviciu. Așa că, într-un an, i-am făcut-o! Pentru că Pamfilia, fiică-sa, nu-l lăsa să tragă la măsea, Casanova își ascundea sticla cu licoare bahică în strujănii proaspăt secerați și puși la uscat în spatele șurii. Mergea des la ascunzătoarea secretă (după mintea lui), trăgea o dușcă și dispărea ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar noi, care i-o coceam de multă vreme, am schimbat conținutul sticlei cu un alt lichid, încât, la următoarea alimentare, a scuipat și a început să suduie în draci, făcând referire la dumnezei, serafimi, heruvimi, arhangheli, în principiu, la întreaga ierarhie cerească. Dar n-a spus nimănui ce anume i se întâmplase. Nu știu de ce… A rămas un secret pe care l-a luat în mormânt, la fel ca pe acela referitor la prognozele meteorologice. Eu îl știu, dar n-o să vi-l spun, fiindcă aș compromite o carieră de viitor rector și una de primar cu multe mandate la activ!

Bunica avea dreptate: la sfârșitul lui august, lumina vie și viguroasă a verii făcea loc celei de toamnă, mai palidă, mai tocită și roasă de tristețe. Soarele, ușor încărunțit, căzut în reverie, se trezea mai târziu și adormea mai devreme, vlăguit după trei luni de arșiță, în care se străduise să topească lumea, din cauza unor păcate închipuite puse pe seama pământenilor. Se instala printre noi, copiii, stăpânii hudiții, ai grădinilor, ai coclaurilor, maeștri ai hălăduielii, o specie de melancolie, cu nuanțe ușor depresive, a cărei sursă, identificată mai târziu, nu era scurtarea zilei sau faptul că, în sat, totul – copacii, iarba, via, câmpurile, uneori, oamenii și necuvântătoarele, casele, cumpăna fântânii din mijlocul câmpului sau crucile din cimitir – începuse să ruginească, ci instalarea prematură a Sindromului Ziua Crucii. Pe 14 septembrie, pe lângă faptul că n-aveau voie să mănânce vreun fruct ce ar fi putut sugera semnul sfânt – struguri, mere, pere etc., etc. –, copiii de pe hudiță intrau într-un fel de cantonament, înainte de debutul școlii, lucru care se întâmpla cu o consecvență religioasă, o zi mai târziu, adică, pe 15. Tunși regulamentar, aproape ca niște delincvenți, spălați în balia din tablă, cu peria de paie, pentru a elimina toate straturile de rapăn depuse peste vară, eventual, decontaminați cu leșie din cenușă, în cazul contactării deloc accidentale a râiei din bălțile pline cu broaște de pe șes, stăteam smirnă cu toții, ca niște soldați trimiși la batalionul disciplinar, în așteptarea forțată a unei zile care punea capăt verii în mod oficial, ne încurca socotelile și ne făcea soarta amară. Însă după o zi sau două, totul revenea aproape la normal: căutam mure prin popușoii din grădina mătușii Popeasca, atentam la perjele goldane, ceva mai întârziate, ale babei Grapina, pionier al medicinei complet alternative, expertă în descântece, leacuri și gargaro-terapie, care mă strângea suspect de tare atunci când aveam gâlci, bolborosind niște fraze lipsite de noimă, sau răvășeam butucii din via lui Ili, aflați pe hatul dinspre cel ce avea în locație de gestiune toaca cimitirului, moș Toma, veșnic „tămâiet și aghesmuit” dis-de-dimineață, ca părintele Buliga din Amintirile lui Creangă. Ili a' lu' Lunic, „tata lu' Băietu”, camaradul nostru de arme și fapte, avea o căpșunică aromată de-ți lăsa gura apă numai când îi treceai pe la poartă. Mai nou, plugărenii îi spuneau fleură, dintr-un exces straniu de rigoare lingvistică – fleurs de vie duce cu gândul la aromele de căpșuni din zona Mării Mediterane –, într-un sat în care singurul lucru în franceză pe care îl rețineau copiii după un an de cursuri era „Thank you!”, din cauză că profesorul de specialitate, altfel, un tip simpatic, se ocupa, mai curând, de formele geometrice ale tinerei profesoare de matematică. Pe Hanț îl vizitam atunci când bunică-sa trăgea la teasc. Don Juanul întârziat, holteiul tomnatic, dădea poama la zdroghitoare într-o cadă mare din lemn, trăgea ravacul, apoi turna ciorchinii rămași în teasc. Așteptam primul pahar cu must ca pe moș Crăciun, până târziu în noapte, la lumina unui bec chior, cu mâinile încleiate, după câteva ore de cărat poamă cu o coșarcă din nuiele, pentru a ne merita răsplata lichidă, dulce ca mierea, și însetați ca nisipul deșertului. Se întâmpla așa ceva, de obicei, în luna octombrie, după prima brumă, moment ce scotea la suprafață un număr mereu surprinzător de oenologi și somelieri ai satului, pe care îi găseai istoviți și căzuți la datorie prin șanțuri, din cauza muncii asidue, a nerăbdării și a efectelor secundare ale tulburelului. Era vremea la care, îndeobște seara, deasupra Plugariului se instala un nor atotcuprinzător, cu mireasmă de tescovină ușor fermentată, de căpșunică, „zaibără” sau fragă albă. Culegând via și trăgând la teasc, oamenii abia dacă mai aveau răgaz să înfulece un colț de turtă și câteva felii de cartofi rumenite în fugă pe plita „cuptearașului” din fața casei. Peste sat, se așternea o liniște stranie; mai puteai auzi doar icnetul cailor ce aduceau strujănii de pe câmp sau cărau țuhalii cu știuleți. Ziua de muncă debuta pe lună, înainte de căderea rouăi și de ițirea zorilor, și se încheia pe aceeași lună, cu ore bune după asfințit. Era momentul din an în care maică-mea făcea magiunul cu miez de nucă, amestecat până când paleta stătea nemișcată în picioare, în care curtea noastră mirosea a vinete coapte pe jar, a gogoșari pârpâliți pe o plită improvizată în grădină, a zacuscă aburindă, luată cu lingura și cu poftă de copil direct din ceaunul imens, așezat pe chirostrii, apoi, întinsă pe pâinea coaptă pe vatră.

Ca să mai schimb atmosfera, mergeam pe cealaltă hudiță, în grădina lui Gheorghiță, un veritabil rai al perjelor, care, vorba Anei Blandiana, visau mereu alcooluri. Îl ajutam la cules fructele răscoapte și prăbușite în iarbă, fericindu-mi papilele gustative cu arome pe care nu le găseam la vreun alt plugărean, pentru că nimeni din sat nu avea o livadă atât de mare, cu soiuri atât de diverse de prune, ca taică-su. Mai avea Gheorghiță un butuc de vie, în partea de miazăzi a casei, sub streașină, ferit de zăpadă și ger, din care ne desfătam cu boabe stafidate și aromate până în ajunul Crăciunului. La Costachi, un pic mai la vale, jucam fotbal cu bostanii portocalii, porcești, după cum îi denumeam noi, printre glugile cu strujăni abia tăiați. Ceilalți, alb-vineții la coajă și comestibili, erau copți în tingire sau în rolă și mâncați, direct sau în plăcintă, mai ales în postul Crăciunului. Pe măsură ce mânia toamnei despuia viile și livezile, meniul nostru cotidian, servit ad hoc, pe unde apucam, suferea modificări: dispăreau strugurii și perjele, dar rămâneau perele întârziate și nucile căzute dintr-un copac bătrân, uriaș, de la „granița” cu tanti Nina. În curte, aveam perele chetroase, culese târziu și așezate în lăzi de lemn, coapte spre începutul iernii, în bezna paravanului. Unele dintre ele, dintr-un copac vechi de când lumea, crescut în colțul casei, cu o coajă foarte scorțoasă, deveneau, prin coacere, foarte zemoase și, mai ales, căpătau un gust surprinzător și subtil de lămâie. În livada din fața casei, se încăpățâna să reziste ruginii gutuiul dinspre Pamfilia, ale cărui daruri erau culese și așezate cu grijă pe bibliotecă. Parfumul lor discret inunda casa, până când maică-mea le transforma în dulceață sau gem. De Sfântul Dumitru, ciobanii își încheiau socotelile cu satul, împărțind oile. Niciodată nu înțelegeam cum reușea bunicul să-și recunoască țigaia dintr-o turmă nesfârșită. N-am priceput nicicând de ce Sarmanu din Ceea Vale, Roman, Stolorencu sau Pintilii, managerii de stână, apostrofau cornutele conformiste cu apelative gen Chișcărița, Rusoaia ori Chetrărița. Brânza era pusă în putina din lemn sau în borcan și aștepta să acompanieze mămăliga, ochiurile, jumările sau să-și dea duhul în plăcintă ori colțunași. După Mihail și Gavril, copacii desfrunziți dârdâiau sub bruma groasă, căzută ca amenințare preventivă a iernii iminente. Dimineața, în drum spre școală, auzeam cum le clănțăneau dinții, implorând venirea primăverii. Cele mai gustoase mere, dispărute de ceva vreme din copaci, le savuram prin dărnicia lui Dorel, colegul meu de bancă, pe care îl vizitam pe motiv că țineam morțiș să-i admir iepurii din rasa belgiană. Tăică-su, nea Andrii, lucra la Recea, ferma din sat, și, la sfârșitul toamnei, avea dreptul la câteva lăzi cu „bot-de-iepure” și „goldane” (nici engleza nu era vorbită cu pedanterie la Plugari). Pe final de noiembrie, strângeam, cu grebla, frunzele din grădină, pe care le incineram ritualic, aruncând în grămezile făcute scrum câteva barabule, servite, cu puțină sare, pe post de delicatesă. Toamna ne părăsea în noaptea de Sfântul Andrei, când strigoii bântuiau satul ca în poeziile lui Bacovia, smulgând porțile din țâțâni și aruncându-le prin gârle, de ciudă că n-au putut fura vacile, godacii și găinile, deoarece gospodinele unseseră ușile de la șură, coteț și poiată cu usturoi. Fetele curioase din fire își puneau busuioc sub pernă, dornice să-și afle cât mai repede ursitul, repartizat nu atât de soartă, cât de vreo specialistă în părerologie rurală, vreo cititoare în stele și beșica porcului. Spre stupefacția tuturor babelor din cotul nostru și contrar tuturor semnelor, Ana visase un flăcău din Chișcăreni, ceea ce deschidea calea unei alianțe geopolitice greu digerabile pe hudiță. De emoție, o fi încurcat rugăciunile, biata fată! A doua zi, satul era acoperit de zăpadă, ca și cum din cer ar fi nins toată noaptea cu aripi de înger: șesul, copacul cu pere răpănoase, scrânciobul lui Gelu, nucul lui moș Mitruță, dealul dinspre Borosoaia, biserica de la Curte, liliacul de lângă fântâna lui moș Ţapu. Dintre flori, doar dumitrițele albe, galbene și violete din fața casei reușiseră să supraviețuiască potopului de fulgi.

Toate acestea se întâmplau cândva, în urmă cu vreo patruzeci de toamne, într-o altă lume și, parcă, într-o altă viață. Astăzi, în sat, nimeni nu mai citește în norii venind dinspre Coarnele Căprii. Salcâmul lui moș Prodan s-a stins din cauza singurătății și a tristeții, zarzărul din poarta vecinilor s-a prăpădit odată cu moș Kutuzov, care, dacă mai trăia, devenea expert în schimbări climatice, iar nucul de pe hat a dat ortul popii înainte ca tanti Nina să fi luat drumul cu sens unic al cimitirului de pe imaș. Moș Toma bate toaca din Cer, fiind primit acolo doar pentru că, printre sughițuri și suspine, a jurat să postească până la sfârșitul eternității cu agheasmă mirosind a busuioc, nu a căpșunică. Iazurile au secat, iar rațele și gâștele sălbatice au rătăcit drumul de întoarcere. Pe hudiță, cei câțiva copii nu mai iau mustăți de la must, nu mai înfulecă turtă cu magiun sau pâine pe vatră cu zacuscă, direct din ceaun. Doar cocostârcul de pe stâlp, resemnat și stabilit definitiv în Plugari, mai amintește de toamna de odinioară. Lumea șușotește că satul a îmbătrânit. Însă oamenii nu îmbătrânesc niciodată. Doar că, pe măsura trecerii timpului, nu le mai vin tenișii de la tanti Paulina, jucăriile le rămân prea mici, iar visurile, prea largi. Bătrânul este un copil împovărat de ani, care, din motive inexplicabile, nu mai poate visa agude, nuci ascunse în sân și turte coapte pe plită.

Gabriel Mursa este profesor de Economie și Istoria gândirii economice la Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi și președintele Institutului Hayek România