Arta surâsului

Spuneam cândva – şi-o reiau de câte ori am prilejul – că promoţia 1966 a Filologiei ieşene a fost una doldora de talente. A tunat şi ne-a adunat, dar nu cu toba, ca la celebra „Şcoală de literatură”, sau, ca acum, cu grămada, ci cu examen de admitere şi cu examen de licenţă, dat aproape la toate obiectele pe care le studiasem de-a lungul (şi de-a latul) facultăţii. Că puteai să-ţi iei câmpii semantici. Cei mai buni la carte (şi la note) au fost popriţi asistenţi la facultate (Viorica Sandu-Constantinescu, Cătălina Pletea-Frâncu) sau cercetători, la Institutul academic de lingvistică, istorie literară şi folclor (Florin Faifer, I. H. Ciubotaru, Stănuţa Creţu, mai târziu Mircea Ciubotaru). Unii au penetrat pe unde (radiofonice) lungi (Nicolae Florescu, la Radio Bucureşti) sau medii (Grigore Ilisei, Corneliu Dorneanu şi cu mine, la Radio Iaşi); Mircea Filip a devenit secretar literar la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri”, Paul Drumaru – redactor la Editura Kriterion, Gheorghe Drăgan – la Junimea. Doar Nicolae Ionel, student şi poet strălucit, s-a înfundat undeva pe malul Prutului, de unde a mai ieşit doar după 20 de ani…

Frumoşii nebuni ai promoţiei noastre au fost Cezar Ivănescu, Cristian Simionescu şi Octavian Stoica. Boema lor mergea până într-acolo încât îşi permiteau să repete un an-doi, spre a-şi prelungi studenţia… Au mai fost, în această promoţie, şi alţii, discreţi, timizi, timoraţi, care s-au afirmat – poate au şi sfinţit locul – în arealul lor, de-ar fi să-i amintesc pe George Bodea, de la Cîmpulung, pe Anatol Ghermanschi, de la Braşov, pe Mircea Gutter, de la Galaţi, pe Maria Baciu, de la Botoşani, pe Viorel Savin, de la Bacău…

În mod sigur am uitat/ omis pe cineva, dar, la 11 luştri de la absolvire, sper să fiu şi eu absolvit…

Un proverb chinez spune că, în ceea ce priveşte predicţiile, cel mai greu e de ghicit trecutul. Din fericire, a existat/ există o elită de „ghicitori/ ghicitoare” ce încearcă a prevedea trecutul, nu prin cărţi de tarot sau prin oracole, ci prin descifrarea Cărţii Cărţilor, a relictelor şi relicvelor care resemantizează lumi dispărute.

O astfel de fiinţă cercetătoare este aici, în ambientul universitar ieşan, are o bibliografie impresionantă, dar e de-o discreţie direct proporţională. Numele ei: Viorica S. Constantinescu. Ea împărtăşeşte, cu superbie, soarta unora dintre universitari care, dedicaţi vocaţiei profesorale şi cercetării fundamentale, rămân înafara câmpului mediatic, fiind cunoscuţi doar în rarefiatul şi orgoliosul spaţiu academic. Şi nici acolo, precât ar merita. Cum îmi mărturisea recent, V.S.C., fiind solicitată, pentru un dicţionar academic, să menţioneze, pe lângă obişnuita bibliografie, şi niscaiva receptări critice (cronici, comentarii, recenzii), a exclamat (spre stupefacţia interlocutoarei): „N-am! Nu a scris nimeni despre cărţile mele!” Să nu credeţi că, atunci când îmi relata, la telefon, dialogul, Viorica S.(andu) se lamenta sau avea un ton de reproş; dimpotrivă, un hohot de râs i-a însoţit spusele; şi nu părea a face haz de necaz.

Deşi a publicat (sporadic) încă din studenţie, abia la începutul anilor 90 i-a apărut prima carte, despre – surprinzător şi seducător – Arta grădinii, un excurs deopotrivă istoric, estetic şi filosofic prin acest ambient (de la grădinile suspendate ale Semiramidei, la cele ale Renaşterii, barocului, clasicismului, romantismului, avangardismului)… Se va vedea că filoloaga Viorica Sandu a făcut o adevărată pasiune nu doar pentru asistentul I. Constantinescu (cel ce iniţiator în Literatură universală şi comparată ne fu), dar şi pentru călătorii spre începuturile, reale sau legendare, ale lumii, pe care ni le descifrează ca pe nişte poeme ermetice şi ni le povesteşte ca într-O mie şi una de nopţi… De căpătâi, în acest excurs, i-a fost Biblia, din care a conturat, mai întâi, imaginea Evreului stereotip. Schiță de istorie culturală (1996; 2013 – versiune în limba spaniolă). A continuat cu un Dicționar de personaje biblice și reprezentarea lor în artă (2002; 2005 – Noul Testament), Omul Biblic. Schiță tipologică (2012), iar, recent, Dicționarul popoarelor biblice. Între acestea, Exotismul în literatura română din secolul al XIX-lea (1998), Cultura poetică (1999), traducerile din Teresa de Avila (Poezii, 1996) sau integrala Frații Grimm (Povești, 1998) o situează pe Viorica S. Constantinescu într-o tipologie culturală de elită, prin artă și precizie, suplețe și expresivitate… voluntară. Încă în Cuvânt înainte la Dicționarul popoarelor biblice, autoarea ne avertiza că-i vorba de popoare, mari și mici, ”care au ieșit din istorie”. Știm, așadar, dinaintea lecturii  că vor fi morți, dispăruți, răniți, ucigași și victime dar, ca într-un roman polițist, vrem a urmări povestea… Câteodată, mai sărim peste amănunte, alteori tocmai detaliile – ca dintr-o uriașă frescă – ne captează. Autoarea și-a forjat un stil în care fișa de dicționar capătă valențe de roman detectivist. Și cum altfel, când ni se deslușește aventura în istorie a circa 70 de popoare biblice, dintre care doar câteva  au supraviețuit… În timp, ”povestea” aglutinează 7000 de ani, iar în spațiu – arealul Orientului Antic. Bibliografia din finalul Dicționarului… probează o documentare uluitoare, de certă probitate științifică. Fascinant e faptul că aproape toate acele popoare biblice au interferat, s-au cucerit unele pe altele, au devenit unele din altele, cele mai puternice – egiptenii, evreii, sirienii – supraviețuind (cu acest nume). Și nu numaidecât prin număr și putere, ci (și) prin inteligență, abilitate ori predestinare… Inutil a preciza că istoria biblică a fost una a războaielor, a expansiunilor, a spațiului vital, a exodului, a urei de rasă, a genocidului, a trădărilor de tot soiul. Civilizația post-biblică a avut de unde se inspira… Unele conflicte s-au prelungit până-n zilele noastre – de-ar fi să le amintim doar pe cele dintre palestinieni și israeliți, sau dintre aceștia din urmă și arabi – ”care datează din vremea străveche a venirii lui Avraam în Canaan (aproximativ în anul 2000 î.Hr.!”). Altele, genocidale, au fost asanate doar cu o jumătate de veac în urmă…

Într-un dicționar nu trebuie să se audă vocea autorului. Dar acesta, fiind un dicționar de autor, nu de autori, lasă a răzbate, din când în când, vocea celei care l-a închipuit… O primă personalizare a comentariului – în prefață, unde exegeta, referindu-se la una dintre numeroasele cuceriri a unui popor de către altul, punctează: precum se știe, cea mai bună strategie de a domina un stat cucerit este aceea de a pune în fruntea lui alogeni. Trimiterile sunt multiple… Altundeva, actualizează (autoarea a trăit, o vreme, în Germania): ”neamul babilonian” a fost un fel de popor german al Orientului antic: ordonat, muncitor, ambițios, glorios și apoi înfrânt definitiv. Neamul fiilor lui Israel a plecat din Egipt, străbătând deșertul timp de patruzeci de ani, nu, cum s-ar crede, din cauza dificultăților exodului ci, premeditat, ca să dispară generația nostalgicilor după viața bună din Goșen. Aluzie transparentă la deșertul pe care și noi, românii, îl străbatem… Între evrei și romani domnea o tensiune permanentă, cauzată de fiscalitatea copleșitoare și de abuzul de putere al unor procuratori, precum Ponțiu Pilat. Instantaneu te duce gândul la abuzurile unor personaje politice din arealul românesc… Despre efraimiți se spune că erau oameni mofturoși, mereu nemulțumiți, genul acelora care stau deoparte și critică tot ceea ce văd (…) suferind de orgoliu excesiv. Nu-i exclus ca autoarea să fi vizat persoane reale… Cretanii (făuritori ai unei civilizații și-ai unei mitologii intrate în memoria culturală) sunt percepuți – prin pana lui Epimenide, citat de Sfântul Apostol Pavel – ca pururi mincinoși, fiare urâcioase, leneși și mâncăcioși. Labirintul ar putea fi identificat cu palatul din Cnossos, iar despre Minotaur, creatură jumătate om, jumătate animaI, ca și despre uriași, paleoastronautica avansează supoziția că ar fi rodul unor experimente ale extratereștrilor – zeii anticilor. Altfel zis, o deviație genetică, rezultată din unirea îngerilor veghetori pe pământ cu fiicele pământenilor… Pentru ufologi, Biblia oferă numeroase exemple de aterizări/înălțări ale unor care de foc sau ale unor ființe misterioase, împlătoșate ori învăluite de lumini strălucitoare. În paleoastronautica modernă se discută intens despre posibilitatea ca ”steaua călăuzitoare” să fi fost o navă cosmică ce i-a adus pe magi din Răsărit la Betleem, spre a vesti nașterea Mântuitorului.Construcții megalitice, precum piramidele sau templele, este posibil să fi fost înălțate tot de extratereștri, eventual și cu aportul uriașilor… care aveau 9 coți lungime și 4 coți lățime. Așadar, cam 2,7o /1,20 m. Mari, dar vulnerabili la… săgeți, dovadă fiind faptul că au ieșit destul de repede de pe scena biblică, omenirea perpetuându-se la dimensiunile (rezonabile) cu care suntem obișnuiți.

Fluxul și refluxul, conexiunile cu opere literare intrate în memoria culturală, sau cu descoperiri arheologice și descifrări de documente care au schimbat radical perceperea Orientului Antic, înscriu Dicționarul… în seria acelor cercetări care adâncesc – cum autoarea însăși spune – credibilizarea științifică a Bibliei, în paralel cu o relativizare a adevărurilor istorice deja spuse.

Nicolae Turtureanu este poet şi publicist, director-fondator al revistei „Cronica veche”