Arta veche, arta nouă

„Cum poate căpăta Iaşul o dimensiune culturală contemporană, care să-l înscrie în circuitul cultural european?” aceasta a fost tema dezbaterii organizate de către Asociaţia Vector, coordonată de cunoscutul artist experimental Matei Bejenaru, cu ocazia lansării oficiale celei de-a VIII-a ediţii a Bienalei de Artă Contemporană „Periferic”, eveniment petrecut, dacă nu mă înşală memoria, în anul 2008, la Centrul Cultural Francez. Dezbaterea, după cum era şi de aşteptat, a fost precedată de o conferinţă de presă, desfăşurată la o oră de vârf. În stilul său caracteristic (succint, dar patetic), Matei Bejenaru a expus atunci în imagini şi date bilanţul impresionant al Perifericului. Lecţia sa de „istorie” a avut un ritm alert, epuizându-se, după o jumătate de ceas, când auditoriul şi protagoniştii, s-au mutat la umbră, în cocheta grădină aflată în spatele imobilului ce adăposteşte Centrul Cultural Francez, unde la un ceai rece, la o cafea şi o ţigară, invitaţii şi-au continuat expunerea ideilor. Una dintre concluziile la care s-a ajuns, după cum era şi de aşteptat, a fost aceea că „Iaşul nu are încă o strategie culturală…” A doua concluzie, sună şi mai drastic: „Cei care au auzit abia acum de Bienală, înţeleg că Vectorul a făcut mai multe pentru arta contemporană decât toate instituţiile culturale ieşene la un loc”. Precizăm că aceste afirmaţii au fost făcute în urmă cu 15 ani, de atunci s-au întâmplat foarte multe lucruri pe scena culturală ieşeană. Unele instituţii s-au ridicat, altele au coborât. Nici Perifericul nu a scăpat nealterat de pe urma acestor schimbări. Azi Asociaţia Vector e mai puţin activă. Poate că activitatea ei se desfăşoară undeva în umbră. Cert este însă că Vectorul nu mai apare în prim-planul culturii ieşene. Locul său, pentru promovarea culturii române în exterior, a fost preluat de FILIT, de Festivalul de teatru pentru tineret organizat de Oltiţa Cântec, dar şi de Festivalul Internaţional „Poezia la Iaşi”, organizat de Casa de Cultură „Mihai Ursachi” a Municipiului Iaşi. Am menţionat aceste trei evenimente care răspund, în mare, aşteptărilor atât ale artiştilor, cât şi ale publicului. Fiecare dintre ele are şi urcuşurile, şi scăderile sale. Cultura este promovată într-un anumit mod, specific spaţiului moldav. În sensul că sunt promovaţi nu atât valorile locale, câte sunt, ci cele ce aparţin altor spaţii (naţionale sau internaţionale). Iaşul a fost mult mai receptiv – şi asta am văzut-o în momentul Unirii principatelor – faţă de valorile din afara sa, decât faţă de cele ce se manifestă în zona sa de influenţă. A cedat mereu locul său altora, sacrificându-şi cauza şi interesele în numele unui scop nobil.

Dar să nu ne abatem de la tezele lansate de Asociaţia Vector şi să ne întoarcem la subiect.

Cu riscul de-a părea orecum retrograd, îndrăznesc să pun o întrebare: „A făcut Festivalul Periferic mai mult decât Teatrul Naţional, decât Opera, decât Palatul Culturii, decât Ateneul, decât Galeriile UAP sau Galeria Dana care, în acea perioadă a fost un vector cultural important pentru arta plastică ieşeană?” Stau în cumpănă, încercând să-mi reîmprospătez memoria. Îmi revin câteva imagini din trecut. În 1996 sau 1997 şi, probabil, în 1998, m-am ocupat îndeaproape de acest fenomen. Atunci i-am dedicat o pagină întreagă de cultură în Monitorul Artelor lui Matei Bejenaru… Mărturisesc că a fost un dialog extrem de interesant. Pe o casetă întreagă, pe care am transcris-o mai apoi, Matei Bejenaru mi-a vorbit, cu patos, despre performance şi happening. Despre instalaţii şi alte forme de manifestare ale artei contemporane. Am fost impresionat de un proiect pe care domnia sa îl derulase, dacă nu mă înşel, în cartierul Alexandru, amplasând, în preajma sărbătorilor de iarnă, câteva butoaie pentru afumat carne, slănină şi cârnaţi undeva în spatele blocului în care locuia, pentru a-i invita pe locatari să beneficieze de această instalaţie. În esenţă, experimentul se baza pe o proiecţie de filmuleţe conţinând o serie de imagini sordide, şocante, culese din cartierele mărginaşe ale Iaşului din perioada posttotalitară, având drept fundal clădirile cenuşii şi drept masă de manevră pe aurolacii din canale.

Una dintre secvenţe arăta cum undeva, în spatele blocurilor, un grup de bărbaţi afuma carnea pentru sărbători, plasându-şi unul altuia o sticlă de alcool ieftin, în timp ce la unul dintre etajele blocului vecin o gospodina îşi întindea liniştită rufele în balcon. În jurul tomberoanelor s-a încins bătaia între boschetarii beţi şi câinii hămesiţi de foame. Apoi obiectivul luneca în interiorul unui apartament, în care un bărbat executa atent nişte complicate exerciţii respiratorii, privindu-se în oglinda din baie cu o expresie feroce. Era Matei Bejenaru. Un Matei Bejenaru cu reale calităţi actoriceşti. Într-o altă secvenţă el apărea căţărat pe o macara din centrul oraşului, clamând în gol nişte cuvinte, în aparenţă lipsite de sens. Acesta a fost începutul şi, totodată, perioada de glorie a Perifericului. Experimentul acesta l-a făcut vizibil atât în urbe, cât şi în afara ei, netezindu-i drumul spre Academia de Artă. Totodată, el i-a deschis şi calea afirmării în exterior.

În cadrul interviului pe care i l-am luat pentru ziar, Matei Bejenaru mi-a vorbit despre instalaţiile lui Vlad Horodincă şi despre experimentele altor tineri artişti invitaţi la festival… M-a uimit expresivitatea limbajului şi locvacitatea sa şi i-am propus să ţină o rubrică săptămânală la ziar, care ar fi putut să devină o trambulină de lansare a artiştilor tineri. Mă aşteptam să primească entuziast propunerea mea. Invocând lipsa de timp, Matei Bejenaru a făcut un pas înapoi. Mărturisesc că asta m-a dezamăgit uşor. Mi-am dat atunci seama că aveam de-a face cu o personalitate charismatică ce stăpânea foarte bine arta elocinţei, dar arta cuvântului scris nu-i era tocmai la îndemână. Îl percepusem ca pe un tip creativ. Matei Bejenaru avea într-adevăr har, dar harul său era de domeniul managerial. Cu timpul, semnele de întrebare s-au înmulţit. Am căutat să trec peste ele, continuând să urmăresc activitatea Perifericului şi să promovez, prin intermediul paginii pe care o coordonam, arta experimentală.

În fine, de la primele experimente ale lui Matei Bejenaru şi până acum s-a scurs un timp lung. Matei Bejenaru e un om pragmatic şi un bun organizator. Pragmatismul său este însă unul oarecum limitat. Dacă ar fi avut un punct de vedere mai larg, prin calităţile pe care le posedă şi prin sistemul de relaţii pe care le-a dezvoltat în timp, Perifericul ar fi putut să devină un creuzet perpetuu pentru arta ieşeană, o rampă de lansare pentru tinerii artişti. Perifericul a urmărit însă să-şi promoveze imaginea sa în exterior şi a reuşit să facă, aş zice chiar cu brio, acest lucru. El găsit din start o breşă prin care să pătrundă pe piaţa occidentală. Lumea Vestului se arăta a fi interesată de zona sordidă a Estului. Matei Bejenaru a intuit perfect oferta pieţei şi a venit în întâmpinarea ei. Apoi lucrurile au început să meargă de la sine. Pentru performanţa sa el merită toată admiraţia noastră. „Arta nouă” pe care domnia sa o promova nu mai are azi audienţa pe care o avea altădată. Ea continuă să suscite finanţatorii, care au ca obiectiv manifestările artistice de tip stradal. Performance şi happening-ul au apărut în momentul în care, în Occident, odată cu prosperitatea, au dispărut manifestările de protest stradele. Obiectul activităţii sale e perisabil, menit să dureze doar o clipă, poate nici atât…

„Atunci, dacă nu durează în timp, cum poate promova arta contemporană şi cum poate s-o înscrie în circuitul valorilor europene, odată ce din start practică o artă care respinge noţiunea de durată?” m-am întrebat pe vremuri. Mărturisesc că nu am găsit atunci şi nu găsesc nici astăzi un răspuns. Dar asta nu înseamnă că am reuşit să opresc şi avalanşa de întrebări ce se rostogoleau în mintea mea.

„Oare pentru a putea răzbate pe piaţa europeană, mă întrebam, celelalte instituţii ieşene, unele venerabile, ar trebui să procedeze la fel?” „Anume?” „Adică să renunţe la ambiţia de a promova orice fel de artă, în afară de experiment…” „De ce nu?” mi-am zis. „Atunci ce rost mai are să facem artă, odată ce structurile europene sunt interesate tocmai de arta fără obiect?! Sau de o artă ce ţine mai degrabă de statistică şi sociologie decât de artă ca atare?!” „Stai, stop. Nu te avânta prea mult. Nu asta cer cei ce se ocupă de promovarea artei europene…” „Dar ce cer? ” „Cer o anumită aliniere. Ei împing arta pe o anumită pantă sociologică. Prin urmare, trebuie să ne aliniem şi noi la anumite tendinţe ale noilor directive ale artei…” „Cu alte cuvinte, să practicăm o artă perisabilă.” „Nu trebuie să ne sperie termenul ăsta, dacă stăm să ne gândim mai bine, orice artă-i perisabilă. Să ne gândim la audienţă…” „De ce audienţă se bucură această formă de artă? Antrenează marea masă sau se adresează doar unor experţi?” „Avem de-a face cu o artă socială, o artă în care mulţimea joacă rol de Dumnezeu?” „Ce fel de Dumnezeu poate fi masa, care e alcătuită dintr-o mulţime de zerouri, fără nimic în faţă şi nici în spate?”

Am discutat mult timp cu interlocutorul meu interior în contradictoriu, fără să ajung la o concluzie anume. Am invocat numele lui Michelangelo, şi al lui Picasso. Arta postmodernă nu avea nevoie nici de unul, nici de altul. Dacă în trecut artistul căuta să-l imite, în creaţia lui, pe Dumnezeul, ordinea cosmică instaurată de Creator, în prezent, artistul imită haosul… Dezordinea… Cultivă întâmplarea…

Nichita Danilov este scriitor şi publicist