Caută 
1 MIN
Scriam cu ani în urmă despre asemănările dintre televizor şi aspirator. Azi aflu dintr-o problemă pentru clasele primare (se dau cinci puncte pentru rezolvare) că un aspirator costă de şase ori mai puţin decât un televizor (în fine, aproximativ). Cu toate acestea, ambele aspiră: aspiratorul – praful şi tot felul de impurităţi, televizorul – minţile noastre, umplându-le până la refuz cu tot felul de impurităţi.
Zilele trecute mi s-a stricat aspiratorul. Adică nu s-a stricat definitiv, dar a început să bârâie, să pârâie, să cârâie, de parcă intrase o armată de politicieni în el sau o ogradă de câini turbaţi (ceea ce, în treacăt fie spus, e cam acelaşi lucru). „Lasă-l, măi – îi spun soţiei supărate – o să ne luăm altul şi gata. Atâţia ani şi-a făcut datoria. E destul.” Da, săracu’! Ani de zile a supt orice gunoi, fiece fir de praf. Televizorul e mai vechi ca aspiratorul. Dar el nu s-a stricat. Şi el a supt ani de zile. Numai că el nu suge praful, ne-a supt creierii noştri: fir cu fir, dram cu dram! Ani de zile!
Aşa că eu nu văd un televizor, eu văd un aspirator menit să transforme poporul în turmă. Turmă pe care s-o ţii în (blo)coteţe. Turmă pe care s-o jefuieşti. Turmă pe care s-o dirijezi. Gloată pe care s-o anesteziezi, s-o prosteşti. Da, s-o prosteşti, căci principalul efort al tv-ului este să transforme poporul în debili mintali. Idioţii sunt uşor de ghidat. În acest scop sunt eliminate orice emisiuni, care te fac să gândeşti cât de cât. Sau sunt aşazate aceste emisiuni de Doamne ajută la ore imposibile.
Căci sunt două categorii de telespectatori: cei care înghit şi cei care aleg. Primii alcătuiesc marea masă a celor care „stau” la televizor şi se uită ore întregi până la uitarea de sine. Se uită vegetal, decerebrat, indiferent la ce, doar se uită şi înghit praful, mizeria emanată din televizor. Înghit totul, cum înghit la televizor bomboane, fursecuri, sărăţele, berica (de preferinţă la meciuri), şpriţul (la baliverneaua politică), Fanta sau Coca-Cola pentru ăia mici, ca să „stea cuminţi” la televizor (vedeţi, „educaţia” începe devreme). Cei din a doua categorie, mult mai restrânsă ca număr, aleg posturile şi emisiunile, selectează, degustă, au exigenţe. Aceştia din urmă, care de-abia mai găsesc câte o emisiune şi aceea după miezul nopţii, nu fac obiectul articolului de faţă, nu fac rating, ca primii.
Fiindcă sarcina tuturor celorlalte posturi de televiziune este cum să facă blestematul de ra(ha)ting. Cum să facă un public cât mai pasiv, care să stea ore întregi în faţa televizorului. Au fost şase? Să facem opt. În nici un caz să nu coboare sub cinci ore. Să vină omul de la serviciu şi să se abandoneze uitatului, unui confort fără arderi, fără investiţie proprie, fără riscuri. Să te uiţi la televizor până te uiţi pe tine, să „zapezi” având incapacitatea de a te fixa, până ce nu mai vezi ce ţi se perindă prin faţa ochilor. Unica mişcare din „statul” la televizor e „mişcarea” telecomenzii. Să staaai ca un păstârnac fierbând la foc mic, ca o mămăligă făcută cu apă minerală, să te uiţi ca curca-n lemne, ca viţelul la poartă nouă, ca o piatră aşteptând să vină compresorul.
Da, unica treabă a televizorului este să-i facă pe oameni să nu mai gândească independent. Să le extirpe plăcerea de a sta la cioace cu vecinii, de a-şi pune gogoşari în oţet, de a face zacuscă, de a asculta în linişte pe Norah Jones sau pe soră-sa, Anouskha Shankar, de a merge la un film, la teatru, a face ceva neparalizant, neplacid, netâmp, cum este statul la televizor.
Sigur, trebuie vorbit aici şi de gloata celor de la televizor, care ne cârâie ca şi aspiratorul meu zi de zi, ne sil(ui)esc, dar de ce să dăm mereu vina pe ei, după ce noi înşine suntem ca maimuţa aia, care se scarpină în fund şi pe urmă tot ea zice că o doare. Fireşte, ei, care ne duc cu pleava vorbelor lor, cu dibăcia perversiunii, că nici nu mai poţi inventa una mai ageră, cu fal(u)surile naţionale în fundacul acesta intelectual, au o vină, ce trebuie vituperată. Să nu uităm însă o vorbă a lui Sartre, care spunea că pentru oameni „infernul sunt ceilalţi”. Nu acceptăm că şi noi suntem o bucăţică din acest infern.
Aşa că vă rog să optaţi: televizorul sau aspiratorul? Problema este de clasa a patra: Ştiind că un televizor şi un aspirator costă 5061 lei, iar preţul aspiratorului este de şase ori mai mic decât al televizorului, află cât costă fiecare dintre aceste produse electronice.
De fapt, află ce câştig ai în general, nu numai bănesc.
Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist
