Caută 
4 MIN
„Ziarul de Iaşi” publică astăzi drama unei familii care a petrecut ultimii 80 de ani numai prin pribegii, ca refugiaţi, din cauza războaielor şi a rapturilor teritoriale. În 1940, când România pierdea Basarabia în faţa tancurilor ruseşti fără un foc de armă, familia Tureţchi a fost nevoită să fugă din Sculeni-Târg, de peste Prut, unde aveau o avere funciară considerabilă. Neinspiraţi, s-au stabilit în nordul Ardealului, în partea pierdută de România prin Dictatul de la Viena.
În 1941, au vrut să se întoarcă înapoi în Basarabia, la Sculeni-Târg. Peste trei ani au trebuit iar să fugă de aici, de data asta definitiv, de teama comuniştilor sovietici care au preluat iar Basarabia. După aproape 80 de ani, urmaşii lor încă îşi mai caută dreptatea prin tribunalele ieşene, nemaiştiind dacă mai periculoase sunt tancurile de război sau nedreptăţile din instanţe în timp de pace.
Urmaşii unei familii vânturate pe drumurile refugiului în timpul războiului sunt plimbaţi la rându-le de statul român. Familia Tureţchi îşi cumpărase o casă şi o bucată de pământ pe moşia Sculeni-Târg, în Basarabia, în 1934 şi 1939. Au trebuit să fugă din faţa turpelor sovietice în iunie 1940, când Basarabia a fost pierdută fără a se trage măcar un foc de armă.
Neinspiraţi, s-au dus în Ardeal. După Dictatul de la Viena, când şi nord-vestul Ardealului a fost pierdut, au trebuit să fugă şi de acolo. În 1941, au urmat trupele române acolo, şi s-au întors cu mari speranţe la pământul şi casa din Basarabia, de la Sculeni-Târg, pe malul Prutului.
Trei ani mai târziu, au trebuit să fugă din nou, într-un nou refugiu, de această dată, definitiv. În urma lor, lăsau casa cu o grădină de 3.940 mp, 2 ha de imaş, 6,775 ha de teren arabil, ca şi recolta de floarea soarelui, in şi tutun. După aproape 80 de ani, urmaşii lor încă îşi mai caută dreptatea prin tribunale.
Dezpăgubiri pentru casele şi terenurile pierdute în vâltoarea războiului
Refugiaţii din Cadrilater, Basarabia, Herţa şi Bucovina de Nord s-au aflat printre ultimele categorii de români cărora statul le-a recunoscut dreptul de a primi despăgubiri pentru casele, terenurile şi recoltele pierdute în vâltoarea războiului.
În cazul basarabenilor, prima reglementare legală a statutului bunurilor abandonate la Refugiu a apărut abia în 2003. Tot atunci, fiica celor fugiţi din calea războiului a depus cererea de stabilire a despăgubirilor. Comisia locală Bucureşti i-a analizat cazul abia în 2019, când femeia era deja decedată. Oricum răspunsul era negativ, cererea fiind respinsă.
Bătrâna n-ar fi făcut dovada că părinţii ei fuseseră proprietari până în momentul refugiului şi nu cumva îşi vânduseră casa şi pământul cu o zi înaintea plecării. De fapt, nici măcar n-ar fi demonstrat că a fost refugiaţi. Decizia comisiei locale Bucureşti a fost confirmată, cu aceeaşi motivaţie, de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.
Funcţionarii ANRP constatau că bunicii petenţilor avuseseră într-adevăr proprietăţi în Sculeni, cumpărate în 1934 şi 1939, dar presupuneau că până în 1944 aceştia puteau să le fi vândut.
La dosar fusese depusă o adeverinţă din 2005, emisă de primăria comunei Negurenii Vechi în care erau menţionate casa, via şi o parte din terenul arabil, cumpărată de familia Tureţchi în 1934.
O altă „dovadă”, emisă de primăria Sculeniului, din actualul raion Ungheni, menţiona restul terenului arabil, 2,5 ha, cumpărate în 1939 şi neînstrăinat. Aceste acte nu au fost luate în considerare, şi nici declaraţiile martorilor.
Magistraţii ieşeni s-au crucit în faţa nedreptăţilor autorităţilor
Cazul a ajuns în faţa magistraţilor Tribunalului ieşean, care numai nu s-au crucit. La dosar se aflau actele de stare civilă ale proprietarilor iniţiali, care arătau că erau născuţi în Basarabia şi decedaţi în ce rămăsese din România după război. Aceste acte ar fi fost suficiente pentru a se demonstra calitatea de refugiat.
Numele membrilor famililei Tureţchi se aflau şi într-un tabel cu refugiaţii din Ardeal, întocmit pe 6 septembrie 1940. Calitatea de refugiat le era recunoscută chiar de stat, printr-o hotărâre emisă de Casa de Pensii Iaşi în 2003.
Pentru judecători, a fost mai mult decât clar că era vorba de refugiaţi. Iar dacă funcţionarii ANRP credeau că-şi vânduseră casa şi pământul înainte de a fugi din calea Armatei Roşii, n-aveau decât să caute ei înşişi dovezi pentru aceasta.
În această privinţă, legea este clară. „Tribunalul aminteşte faptul că atâta timp cât autorităţile statului nu deţin înscrisuri care să facă dovada ieşirii bunului din patrimoniul autorilor reclamanţilor, pârâta (ANRP, n.r.) este cea care trebuie sa dovedească lipsa de continuitate a proprietăţii”, au conchis magistraţii.
Aceştia au obligat ANRP la calculul despăgubirilor cuvenite urmaşilor. Procesul nu este însă încheiat, pentru că ANRP a contestat sentinţa. Cazul a intrat pe rolul Curţii de Apel Iaşi, urmând să fie stabilit viitorul termen al procesului.
Îți recomandăm
