Buhara, adică Florenţa Orientului

Măreţia şi diversitatea impresionantă a monumentelor de arhitectură, precum şi rigoarea şi unitatea urbanistică a Buharei mă fac să o asemuiesc Florenţei. Păşeşti prin secole de istorie pe străzile urbei. Priveşti cu nesaţ comorile sale artistice care au făcut ca în anul 1993, UNESCO să includă Bukhara în Moştenirea culturală a Umanităţii. Pe alocuri cetatea e mai impresionantă chiar decât Samarkandul. Numele urbei vine din sanscritul Vihara, care înseamnă „loc de întâlnire a călugărilor buddhişti”. Temerarii călugări vor fi ajuns şi în aceste ţinuturi pline de viaţă şi de mister. Iar legenda atribuie fondarea oraşului lui Siiyavus, un cunoscut erou epic al Asiei Centrale. Nobila şi glorioasa, Buhara a fost secole în şir un important centru comercial situat la intersecţia drumurilor caravanelor. Iar aceste drumuri au fost străbătute nu doar de comercianţi şi diplomaţi, călători celebri şi dervişi, dar şi de cohorte de invadatori. De mai multe ori în istoria ei, Buhara a fost dărâmată şi arsă, dar mereu a renăscut din ruine.

Sunt în cetate clădiri din toate epocile ei istorice, începând cu veacul al IV-lea înainte de Hristos şi până în cel de-al XX-lea. Şi la fel ca fratele său geamăn – Samarkandul – oraşul este situat pe valea Zarafshan. Dar Buhara nu e doar o cetate care azi se întinde pe 710 hectare, dar şi reşedinţa unui străvechi emirat. Iar în acest ţinut, relatează celebrul Firdousi în poemul Shahnameh a fost construit un Templu al Focului, în care a fost creată Avesta, cunoscuta Carte Sfântă a Zoroastrismului. De altfel, regiunea este bogată în amintiri privind vechea religie din nordul Persiei, ce a avut numeroşi adepţi în Asia. Şi tot la Buhara, dăinuie unele din cele mai importante ziduri de cetate din lume. Edificate între secolele XVI-XX, zidurile sale crenelate au apărat mereu cetatea. Iar din cele 11 porţi monumentale, mai dăinuie doar două, care au fost salvate şi restaurate.

Ark este citadela din cetate, reşedintă a emirilor Buharei, ridicată pe o colină artificială. Pe cele patru hectare ale cetăţuii străjuită de ziduri uriaşe în care era reşedinţa emirului sunt două moschei, sala tronului, un arsenal, trezoreria, o închisoare şi curtea de ceremonii. Azi, întregul impresionant ansamblu este un muzeu.

Mausoleul dinastiei samanizilor este un monument clasic de arhitectură din secolele IX-X. Edificiul a fost înălţat de emirul samanid Ismail Samani. Construcţia este făcută din cărămidă arsă de culoare galbenă, într-o desăvârşită geometrie. Un subtil joc de forme geometrice decorează atât suprafaţa interioară, cât şi cea exterioară a mausoleului. Privindu-l, înţelegi una din temele esenţiale ale filosofiei islamului: trecerea de la lumea efemeră la cea eternă, întrucât musulmanii nu mor, ci doar trec dintr-o uşa în alta.

Un alt monument celebru este cel al dinastiei Karahanizilor, zidirea lui începând în veacul al XII-lea. Între timp, monumentul a fost mereu lărgit, iar forma actuală a fost finalizată de dinastia Shaybanid, de la sfârşitul veacului al XVI-lea. Atrage atenţia în mod special domul conic, tipic pentru arhitectura Buharei medievale şi care aparţine din punct de vedere stilistic arhitectului vechi a Horezmului. Începând cu campania lui Timur Amir, horezmienii au fost luaţi prizonieri, iar printre aceştia şi celebrii săi arhitecţi care au fost folosiţi pentru edificarea monumentelor cetăţii emirului.

Madrasa Abdullah Khan a fost zidită între anii 1588-1590. Intrarea principală are un portal impresionant. Dimensiunile faţadei şi bogăţia decoraţiei în tehnica majolică asigura clădirii o privelişte spectaculoasă. În primii ani ai bolşevismului, celebra madrasă a fost transformată în închisoare. Iar în curtea internă se organizau execuţiile inamicilor revoluţiei. Azi e un hotel confortabil. Suntem găzduiţi chiar aici. Iar un tânăr din personalul hotelului ne vorbeşte discret despre istoria terorii dintre zidurile elegantei madrase. Semn că vremurile s-au schimbat. Cine ţi-ar fi vorbit despre sinistrele execuţii leniniste cu ani în urmă, pe vremea când se organizau cunoscutele excursii tematice în URSS? Mă trec fiorii la aflarea secretului locului. Caut urmele de sânge pe cărămizile ce pavează curtea interioară. Sunt de un roşu stins, poate şi de la sângele scurs şi impregnat în lutul ars al cărămizilor. „Un posibil memorial al suferinţelor din anii bolşevismului ar putea fi ridicat aici?”, îl întreb pe tânărul recepţioner. „Încă nu a venit vremea!”, vine răspunsul lui ezitant. „Şi când ar putea veni?”, insist eu. „Poate, într-o zi, într-un alt ev…”

Complexul Poi Kalon este considerat inima Buharei. Acesta cuprinde madrasa Miri Arab, o moschee şi splendidul minaret Kalon. De altminteri, numele complexului architectonic însemnă chiar „la piciorul marelui minaret”. Iar moscheea este una dintre cele mai vechi construcţii medievale ale Buharei. Este şi cea de-a doua mare moschee din Asia Centrală, după cea din Samarkand. Prima moschee a fost distrusă de Ginghis Han şi restaurantă în veacul al XVI-lea sub dinastia Shaybanid. Curtea interioară este înconjurată de arcade şi 288 de coloane masive. Iar minaretul Kalon, devenit simbol al Buharei a fost construit în anul 1127, în timpul dinastiei Karahanizilor. Este unul din cele mai impresionante monumente ale Buharei, trainic şi rezistent în faţa tuturor cutremurelor istoriei şi de pământ şi folosit ca far pentru orientarea caravanelor, dar şi pentru chemarea la rugăciune a credincioşilor, prin vocea tânguitoare de o stranie frumuseţe melodică a muezinilor. O bună parte din cărămizile glazurate de culoare turcoaz se mai păstrează până în vremurile noastre.

După tradiţie, dacă două madrase au fost înălţate una în faţa celeilalte, ele se numesc kos, adică madrase-gemene. Madrasele lui Ulugbek au fost ridicate în anul 1417 din ordinul fiului cel mare al lui Timur Amin. Pe portalul uşii moscheii se află o inscripţie celebră care spune că „Aspiraţia spre cunoaştere este datoria sacră a oricărui musulman, bărbat sau femeie”. Ce vremuri? Islamul era creativ în timpurile acelea, asociind cunoaşterea cu credinţa. Intre timp însă cunoaşterea a fost sacrificată în beneficiul credinţei fanatice. Şi poate într-o zi islamul va găsire surse să renască prin cunoastere. Istoria îi oferă destule exemple, chiar aici, în inima Asiei, în fabuloasa Buhara. Părăsim cetatea cu nostalgie, aproape convinşi că Drumul Mătăsii şi-a epuizat resursele spectaculoase. Ne înşelam.

Mihai Dorin este istoric şi publicist