Călătoria umanităţii: originile bogăţiei şi inegalităţii

Aşa cum am prezentat în articolul precedent, după Revoluţia Industrială, multe dintre naţiunile lumii au trecut de la stadiul asociat cu stagnarea seculară (un blestem vreme de aproximativ 300.000 ani, numit de Galor ca Epocă Malthusiană) la unul al creşterii economice. Astfel, după 1870, se poate vorbi, în termenii săi, de un aşa-numit Regim al Creşterii Economice Moderne. Acesta fusese precedat, vreme de mai bine de un secol, de un Regim Post-Malthusian, unul de tranziţie între cele două regimuri.

Deşi inegal, acest proces de expansiune economică are explicaţii profunde care trebuie descoperite şi scoase la lumină pentru a putea înţelege de ce unele state au performat mai bine şi mai rapid decât altele. Galor propune o întoarcere în trecut, acolo unde se pot găsi cheile pentru a descifra dinamica completamente neliniară a transformărilor pe care statele lumii încep să le înregistreze, în special după sfârşitul Revoluţiei Industriale. Epoca Malthusiană, care acoperă 99.9% din istoria umanităţii cunoscute, este caracterizată de o constanţă remarcabilă. Însă, cu deosebire spre finalul acesteia, se observă unele mişcări ondulatorii care anunţă o schimbare şi sugerează un anumit dinamism. Perioada aceasta poate fi asemuită cu un vulcan care „dormitează” lungi perioade de timp, însă, la un moment dat, fumegă şi anunţă revenirea la viaţă, putând să erupă oricând. În cazul nostru, triada progres tehnologic-creştere demografică-adaptabilitate reprezintă combinaţia-cheie care generează schimbarea de paradigmă: trecerea de la stagnarea seculară la creşterea economică modernă.

Aşa cum apa se transformă în aburi numai după ce atinge un anumit nivel critic de temperatură, aşa s-a întâmplat şi în istoria umanităţii. Tehnologia, la un anumit moment, evolua într-un mod nemaiîntâlnit, astfel încât populaţia a fost efectiv nevoită să facă pasul de la stadiul de dezvoltare agricolă la cel al creşterii economice bazate pe industrie. Cu alte cuvinte, populaţia a fost forţată de această dinamică neintenţionată să investească în urmaşii săi, iar investiţia trebuia susţinută din rate de economisire care au modificat structura familială. Familiile au ales să îşi reducă dimensiunea pentru a putea să susţină investiţia în educaţia progeniturilor.

Revenind în actualitate, Oded Galor încearcă să răspundă convingător la întrebarea: „Care sunt cauzele inegalităţii pe glob?” Se invocă o serie de factori care evidenţiază aceste inegalităţi, de la ratele diferite de acumulare a capitalului uman şi fizic, până la cele legate de nivelul tehnologic. Însă, alte întrebări trec în prim plan: „de ce unele ţări nu reuşesc să investească în capital fizic şi uman?” sau „de ce unele nu pot să adopte şi să susţină tehnologii avansate?”. Explicaţiile pot fi date de caracteristicile instituţionale, culturale, geografice şi societale.

Multă cerneală a curs pentru a explica rolul instituţiilor în progresul societăţilor umane. Unele instituţii sunt numite inclusive şi conduc la asigurarea unei prosperităţi durabile. Altele, de tip extractiv, blochează dezvoltarea economică şi supun comunităţile la sărăcie şi la lipsa unei perspective salvatoare. Aşa-numitele momente critice apărute pe scara istoriei în mod neprevăzut au asigurat schimbări şi transformări instituţionale cu efect benefic şi sustenabil. Spre pildă, este invocat acel moment petrecut undeva pe la mijlocul secolului al XIV-lea în Evul Mediu, când Ciuma Neagră a decimat populaţia lumii. Însă consecinţa neintenţionată a fost aceea că, în condiţiile unei penurii evidente a forţei de muncă, feudalismul a pierdut enorm din turaţie, mai ales în arhipelagul britanic. Astfel, s-a produs o serie de transformări instituţionale majore, de la emergenţa drepturilor de proprietate la industrializare. De asemenea, se arată cum Revoluţia Glorioasă (1688-1689) din Anglia a permis trecerea de la un sistem monarhist absolutist la unul constituţional, schimbare care a dezlănţuit forţe neprevăzute care au condus, inevitabil, la industrializare şi progres economic.

Galor afirmă că instituţiile evoluează gradual şi sunt influenţate de aceşti factori critici, de multe ori neprevăzuţi. Printre aceştia, cei culturali sunt extrem de puternici şi influenţi. Spre exemplu, diferenţa dintre nordul mai bogat al Italiei şi sudul mai sărac este dată de prezenţa acestor elemente culturale modelatoare. Capitalul social s-a dezvoltat eminamente în nord, generând comportamente productive, pe când în sud s-au întărit legăturile familiale care nu au încurajat astfel de comportamente. Religia a jucat un rol esential. Iudaismul îi obliga pe credincioşi să ştie să citească încă din secolul I. Reforma protestantă a avut un rol preeminent în apariţia /consolidarea capitalismului în Occident. Cu toate acestea, se remarcă faptul că factorii culturali s-au adaptat condiţiilor de mediu. Spre pildă, acolo unde exista un randament superior al culturilor agricole, indivizii îşi „amputau” gratificaţiile imediate şi îşi dezvoltau o mentalitate orientată spre viitor. Sau, în condiţiile unui mediu extrem de vitreg, aceştia căpătau o rezistenţă ridicată la risc, ceea ce, ulterior, a condus la apariţia unui aşa-numit spirit antreprenorial activ.

Aşadar, în noua lumină a argumentelor de mai sus, aşa cum Galor remarcă, triada progres tehnologic-creştere demografică-adaptabilitate, care s-a expandat din ce în ce mai tare, nu a funcţionat ca într-un vid, ci a fost influenţată de factori culturali şi instituţionali specifici. În plus, variabilele care oferă indicii despre condiţiile geografice sau diversitate umană şi socială au stimulat elementele acestei triade magice. Aceasta din urmă a funcţionat şi a generat rezultate inegale datorate ritmurilor diferite de acţiune şi perioadelor de timp neomogene. După Oded Galor, cei mai importaţi factori care au condus la apariţia inegalităţilor de dezvoltare ale naţiunilor variază de la factorii identificaţi foarte devreme pe scara istoriei până la cei geo-climatici, culturali şi instituţionali.

Cu toate acestea, Galor nu e de acord cu teoria determinismului istoric. El militează pentru particularism naţional, cultural şi istoric atunci când se concepe designul politicilor publice. Nu este de acord cu o politică unică, după modelul Consensului de la Washington. Spre pildă, naţiunile care nu beneficiază de condiţii de mediu favorabile agriculturii, ar trebui să se gândească să construiască politici educaţionale care să stimuleze mentalitatea orientată spre viitor. În lipsa resurselor solice sau subsolice, ideile care pot prinde rădăcini, astfel încât să capete concreteţe în societate, pot face lumea un loc mai bun şi mai prosper.

Inima sus!

Aurelian-Petruş Plopeanu este cercetător CS II dr. habil. şi director al Departamentului de Ştiinţe Socio-Umane din cadrul Institutului de Cercetări Interdisciplinare, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi cadru didactic asociat al Facultăţii de Economie şi Administrarea Afacerilor