Când ciocârlia se înalţă în zori…

Nu se înnoptase cu totul. În întunericul tot mai mare al drumului se vedeau doar luminile de la ferestrele caselor. Umbre se adunau sub copacii cu frunze dese, dar cerul nu se întunecase cu totul – era liliachiu. În zare se vedeau forme nedesluşite, cenuşii.

– Mi-e teamă că o să se întâmple ceva, am zis. E prea multă linişte.

– Ce să se întâmple?

– Nu ştiu. Am o presimţire ciudată. Vine un fulger, un bombardament.

– Ei, bombardament! Ai mâncat ciuperci otrăvitoare?

– Pun pariu cu tine că vine o furtună.

Iulia sări jos de pe capra podeţului. Am continuat:

– O furtună mare-mare. Măroaie! Şi-o ploaie cu bulbuci ca-n Meşterul Manole.

Am rămas amândouă tăcute, aşteptând să se lase noaptea. La un moment dat, de la un radio începu să se audă o melodie. Era o melodie tristă, languroasă, dar sfâşietoare, parcă venită din depărtări pe aripile vântului. Am rămas nemişcate, cu capul plecat şi cu ochii închişi, ascultând: Cânta un matelot la proră/ Şi imnul lui solemn plutea/ Pe-ntinsul mării Marmara/ Ca-ntr-o cetate spaniolă/ Când orologiul din cupolă/ Anunţă fiecare oră/ Printr-un preludiu de mandolă.

Apoi viorile ne frângeau inimile. Ceva în melodia aceea ne sfâşia fără leac sufletele în depărtări neştiute, cu mări vălurite, zbuciumându-se neştiute în singurătate: Cânta un matelot la proră/ Şi marea nu-l înţelegea/ Şi-n larg sirenele plângeau/ Un singur matelot cânta.

Şi cântecul, ştia, urma să se termine cu un sunet slab, îndepărtat. Am rămas acolo, la marginea întunecată a drumului, cu inima strânsă, simţind cum mi se înţepenesc genunchii şi mi se usucă gâtlejul. Atunci, pe neaşteptate, muzica se întrerupse.

– O să înceapă acuşi, am zis ca să mă încurajez.

Dar muzica nu a mai reînceput. Melodia a rămas neterminată, iar eu nu puteam suporta asta. Am spus cu o voce zimţuită şi tăioasă ca un ferăstrău:

– Nu se mai poate. Trebuie să plec din satul ăsta. Pentru totdeauna.

Nici nu o mai vedeam pe Iulia. Îi vedeam doar umbra ca o stană:

– Unde?

N-am răspuns. Am devenit deodată foarte liniştită (îmi schimbam foarte uşor stările pe atunci), fiindcă un nou sentiment mă stăpânea: Ştiam acum sigur că voi pleca. Nu ştiam unde, dar voi pleca. Şi când am ajuns clar la această concluzie, inima mi s-a strâns atât de tare, încât am simţit că era mai să-mi spargă pieptul.

– Vrei să plec cu tine? m-a întrebat Iulia cu voce subţire, copilărească.

I-am răspuns:

– Nu.

– Dar puţin mai înainte ai spus că…

Dar nu puteam să stau acum la discuţie cu ea, tocmai pentru că în momentul acela înţelesesem: Voi pleca! Ştiam acum cine sunt şi că mă voi duce în lume. Inima mea strânsă s-a deschis, parcă s-a despicat în două. Ca două aripi ale unui porumbel mi s-a desfăcut inima:

– Mă voi duce.

– Unde? m-a întrebat Iulia.

– Ce contează! Unde apuc. O să merg peste tot.

Nu mi-am mai bătut capul să mă mir de ce enormităţi spuneam. Mă aruncam în lume cu ochii închişi. Afară era noapte. Cerul de levănţică se întunecase de tot până la urmă şi lumina nopţii înstelate lăsa umbre piezişe, tremurătoare. La fel îmi era inima: ca două aripi. Tremurătoare, dar larg deschise. Niciodată nu mai văzusem o noapte atât de frumoasă.

Iulia a plecat chemată de ai ei. I-am văzut umbra furişându-se pe după gard. Am rămas locului, privind cerul. Şi mi-a venit din nou în minte vechea întrebare: Cine eram eu şi ce o să fac în viaţă? Dar în clipa aceea întrebarea nu mă mai hărţuia, nu mă mai simţeam îndurerată şi nedumerită. Ştiam în sfârşit cine sunt. Sau aşa mi se părea. Înţelesesem unde mă voi duce. Şi, în sfârşit, nu-mi mai era teamă de nimic: nici de primăvara nebună, nici de nimic.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist

Publicitate și alte recomandări video