Cantemir, făuritorul de cuvinte (I)*

Încep cu un mic pasaj confesiv. În tinerețe, ca student și ca tânăr cercetător, am fost absolut fascinat de Dimitrie Cantemir, atât de fascinat încât, preocupat de alte domenii și teme de cercetare, am tot amânat de la un an la altul vreo inițiativă mai consistentă în a scrie despre Cantemir. Cred că abia în ultimii ani am reușit să mă reîntorc la Cantemir, pornind mai întâi la o lectură serioasă și integrală a operele lui scrise în românește, cele trei cunoscute opere cantemiriene, la care mă voi referi mai în detaliu puțin mai încolo. De la un timp mi-a venit ideea să fac o ediție mai specială (trilingvă, latină‑germană‑română) a celei mai cunoscute scrieri a domnitorului cărturar, Descriptio Moldaviae. Despre acest proiect am vorbit însă cu alte ocazii. Acum vreau să abordez un subiect mai special, și anume creativitatea lexicală a lui Dimitrie Cantemir în limba română. Am pornit, după cum ne îndrumă buna metodă filologică, de la evaluarea modului cum lexicul cantemirian se reflectă în dicționarul academic al limbii române (DLR), pe care îl denumim de la o vreme Dicționarul tezaur al limbii române. Cu ajutorul computerului am selectat toate citatele din cele aproape 30 de volume ale DLR și am ajuns la concluzia că Dimitrie Cantemir pare să fie cel mai des citat autor român din literatura noastră veche, neîntrecut, poate, în general, ca număr de citări, decât de Eminescu! Începutul a fost făcut de Heimann Tiktin, în dicționarul său Rumänisch-deutsches Wörterbuch, vol. I‑II (1903-1911-1925), primul dicționar istoric, bogat ilustrat cu exemple, al limbii române. Ilustrul lexicograf, „bătrânul Tiktin”, cum îl alintau profesorii mei Paul Miron și Vasile Arvinte, inițiatorii unei ediții moderne revizuite și adăugite a acestei capodopere filologice, citează copios din operele românești ale lui Dimitrie Cantemir. Cea mai mare parte a acestor citate „s‑au vărsat” în DLR. Mi‑am consolidat cu acest prilej convingerea că despre lexicul lui Cantemir se poate scrie încă multe lucruri interesante, pe lângă lucrurile esențiale scrise, între alții, de profesorii mei Gheorghe Ivănescu și Ștefan Giosu.

Aș remarca în continuare că, ceea se întâmplă cu receptarea ca opere literare a scrierilor lui Dimitrie Cantemir se întâmplă și cu limba sa. Cu alte cuvinte, pe cât de anevoioasă este lectura și înțelegerea textelor cantemiriene, pe atât de specială este limba română în care el și‑a scris operele. Limba lui Cantemir este o creație a lui Cantemir. Prin limba lui, mai mult decât un filosof sau un prozator, Cantemir este mai degrabă un poet. Folosesc acest calificativ în sensul foarte larg, humboldtian și coserian al termenului: poetul este cel care creează ceva nou și inimitabil într-o limbă care este și a celorlalți. El face ca, prin uzul său particular și unic, limba celorlalți să devină numai a lui. De aceea, nu îți trebuie multă instrucție ca să recunoști imediat că, dacă citești un vers din Arghezi, acela este Arghezi, auzind un vers din Eminescu să știi că e Eminescu, sau că o pagină din Budai-Deleanu aparține autorului Țiganiadei… La Cantemir lucrul acesta este cel mai evident! Limba lui este cea mai specială, cea mai neimitabilă, poate și pentru că a fost primul dintre români, precedat cumva de contemporanul său Dosoftei, care și‑a creat și el propria limbă. Ne‑am putea gândi că pentru el, pentru Cantemir, sarcina aceasta autoimpusă de a crea o varietate proprie a limbii populare a fost mai ușor de realizat decât pentru urmașiii lui de mai târziu, fiindcă el nu avea ce norme „să încalce”, deoarece nu exista încă o normă standard, o normă pe care o numim „a limbii literare”. Sigur, ne amintim că profesorul Ivănescu vorbea despre „dialectul literar moldovenesc” care exista deja în texte de peste o sută de ani, dar acest idiom era marcat mai ales la nivelul fonetic. Sub acest aspect, cel fonetic, precum și în privința morfologiei, Dimitrie Cantemir respectă cu strictețe normele dialectul literar moldovenesc. Mai sunt, desigur, și unele lexeme, unele cuvinte regionale, care pot fi considerate mărci dialectale, dar acestea sunt foarte puține. Între fonetismele tipic moldovenești, ca și la Varlaam și la Dosoftei, întâlnim la Cantemir dz-ul din cuvintele de origine latină, precum de exemplu, Dumnedzău, dzuă, dzîce, treidzăci, amiadză etc. Atenție, acest dz apare doar în cuvintele moștenite din limba latină, nu și în cele împrumutate mai târziu din alte limbi, precum zălog, zlot sau zăpadă (slave). La fel de specific moldovenească este și prezența lui ge/gi în loc de j, de asemenea în cuvintele păstrate din latină: giudeț, giudeca, împregiur etc. Din acest punct de vedere, al fonetismelor specifice, este de ajuns să citim câteva rânduri din Cantemir ca să ne dăm seama că idiomul său matern era graiul moldovenesc. Aici se termină însă restricțiile normative. În sferele lexicului și a sintaxei, unde norma nu era, oricum, încă fixată, scriitorul își ia libertatea de expresie totală.

Dimitrie Cantemir, Divanul…, Iași, 1698

Înainte de a merge mai departe în înțelegerea creativității lexicale cantemiriene, este nevoie să ne reamintim că doar trei cărți au fost scrise de voievodul-cărturar în limba română. Avem mai întâi Divanul sau gâlceava înțeleptului cu lumea, sau giudețul sufletului cu trupul, Iași, 1698, singura lucrare tipărită în timpul vieții autorului. Este o carte de erudiție teologico-filosofico-morală, un volum bilingv, textul românesc scris de tânărul autor (avea doar 25 de ani!) fiind însoțit de versiunea sa în neogreacă, realizată de Ieremia Kakavelas, magistrul tânărului beizadea. Vine apoi Istoria ieroglifică, un fel de roman baroc cu caracter alegorico-ermetico-simbolic, o lucrare rămasă în manuscris și publicată pentru prima oară abia în 1883, în volumul al VI‑lea al Operelor principelui Demetriu Cantemiru, tipărite de Academia Română. În fine, se adaugă Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, o istorie a tuturor românilor, rămasă de asemenea în manuscris. O copie manuscrisă a circulat în a doua jumătate a secolului al XVIII‑lea printre iluminiștii ardeleni, care i‑au preluat multe din idei. Prima ediția a fost tipărită, cu slove chirilice, de G. Săulescu, în două volume, în anii 1835‑1836, la Iași. (Va urma)

* Textul are la bază comunicarea susținută de autor în cadrul Simpozionului Internațional „Dimitrie Cantemir” (1674-1723), Iași, 9-11 noiembrie 2023, organizat de Arhiepiscopia Iașilor, împreună cu Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi