Câte ceva despre ororile nazismului

*

Poate că mulţi dintre noi au impresia că medicii nazişti care au fost condamnaţi de către Tribunalul de la Nürnberg la ani grei de puşcărie pentru crime împotriva umanităţii, fiind eliberaţi înainte de termen pentru diverse motive, au avut mustrări de conştiinţă pentru faptele săvârşite în lagărele de exterminare. Nu, nu au avut nici un fel de mustrări.

Dimpotrivă, tot restul vieţii ei au trăit cu convingerea că li s-a făcut o mare nedreptate, visând ca timpurile „glorioase” să se întoarcă, pentru ca ei să-şi pună toată ştiinţa în slujba noii Germanii şi a noii lumi, care trebuie curăţate de toate elementele impure.

*

Realitatea din lagărele de naziste era atât de cosmetizată de aparatul de propagandă, încât chiar şi prizonierii proaspăt aduşi în vagoanele de vite sigilate aveau tendinţa să nu dea crezare sinistrelor zvonuri legate de exterminare. Ca să nu intre în panică, deţinuţii ce coborau din trenuri aveau parte de o privelişte aproape bucolică. E drept că exista sârmă ghimpată. Dar dincolo de sârmă domnea o ordine desăvârşită. Existau terenuri de fotbal, terenuri de volei, şi terenuri de tenis. Terenurile erau destinate ofiţerilor şi soldaţilor ce păzeau lagărele de concentrare, dar atunci când sosea câte o delegaţie de ziarişti sau un lot nou de prizonieri, în locul ofiţerilor erau trimişi pe teren deţinuţii tineri, aleşi pe sprânceană. În lagăr, dincolo de sârma ghimpată, deţinuţii alergau după minge, cât se poate de civilizat. Atmosfera părea degajată, plăcută ochiului şi auzului. Noii veniţi erau întâmpinaţi la sosire cu marşuri triumfale şi muzică de paradă. Văzând ce se întâmplă, mulţi lăsau garda în jos, gândindu-se în sinea lor că zvonurile legate de Auschwitz-Birkenau nu erau decât nişte exagerări menite să creeze o atmosferă de suspiciune generală şi panică în masă. Deţinuţii aduşi în lagăr nu simţeau teroarea, nici infernul nazist ce se întindea dincolo de acest decor de mucava, unde orice gest de împotrivire, uneori abia schiţat, era plătit cu preţul vieţii. Erau induşi în eroare nu numai prizonierii abia sosiţi în lagăr, ci şi delegaţiile Crucii Roşii, şi ziariştii străini, cărora le era prezentată o realitate cosmetizată. După plecarea oaspeţilor, se declanşa infernul, începeau execuţiile în masă. Noii veniţi însă nu simţeau teroarea din incinta lagărelor, ei îşi continuau drumul spre infern însoţiţi de gardieni înarmaţi care-i împingeau încet-încet spre crematoriu. Chiar ajungând lângă uşile camerelor de exterminare, mulţi dintre deţinuţi continuau să creadă că nu li se va întâmpla nimic rău. Pe fiecare uşă se afla câte o plăcuţă cu o inscripţie în germană, polonă şi idiş: „Cameră de baie şi dezinfecţie”. Prizonierii citeau inscripţiile şi se linişteau.

La intrare, deţinuţii primeau câte o bucăţică de săpun. Oare cine ar fi bănuit că săpunul era făcut din grăsimea altor prizonieri evrei? Deţinuţii erau invitaţi să intre în camerele de gazare cât mai repede, fiindcă altfel urma să li se răcească mâncarea. Cei care cereau apă, fiindcă veneau însetaţi de pe drum, erau îndemnaţi să aibă răbdare, căci imediat după duş o să li se servească ceai fierbinte.

Banda rulantă a drumului spre moarte conţinea mai multe scenarii. Unele dintre ele, în tot cinismul lor, căutau să păstreze o înşelătoare faţă umană. Speranţa trebuia să moară ultima. Exterminările în masă nu puteau fi, totuşi, ţinute sub preş. Dincolo de orice cosmetizare, existau indicii că totul nu-i altceva decât o sinistră mascaradă. De fapt, fiecare prizonier bănuia că dincolo de uşa de la duşuri îl aşteaptă moartea, dar instinctul de conservare îl determina să-şi prelungească agonia, visând la o iluzorie salvare. Ştiau că vor muri şi cei împinşi cu patul puştii în camere de gazare, ştiau, de asemenea, şi cei care fiind diagnosticaţi ca bolnavi de tifos exantematic erau injectaţi cu fenol în inimă, stingându-se în chinuri groaznice. Unul din marii specialişti ai injecţiilor cu formol din lagărele de exterminare era SS-istul Kler, cizmar de meserie, iar un altul, sanitarul Panszczyk, o bestie sinistră având vagi origini poloneze. Ambii nu cunoşteau milă. Îi executau pe deţinuţi cu zâmbetul pe buze, privindu-i în ochi şi informându-i în cât timp o să moară. Şi în timp ce le vorbeau despre execuţie, urmăreau cu atenţie reacţiile victimelor. Când victimele începeau să transpire şi în ochi li se citea groaza, călăii jubilau.

Paralel cu coloanele ce înaintau pe culoarul morţii puteau fi văzute şi coloanele de prizonieri ce plecau sau se întorceau de la muncă. Mulţi dintre ei purtau pe umăr câte un cadavru al vreunui dezertor ciuruit de gloanţe. Cei morţi erau aduşi la sfârşitul zilei înapoi în lagăr, ca să „asiste” la apelul de seară. La poarta lagărului, coloanele erau întâmpinate de o orchestră ce intona marşuri triumfale. Dezertorii prinşi de vii intrau şi ei pe aceeaşi poartă, încolonaţi alături de ceilalţi. Pe pieptul lor naziştii agăţau câte o plăcuţă cu inscripţia: „Ura! Ura! Sunt din nou aici!”

Alături, la doi paşi de deţinuţi, stăteau înşiraţi părinţii, fraţii, surorile şi rudele cele mai apropiate ale celor care reuşiseră să evadeze din lagăr. Şi pe pieptul lor erau agăţate plăcuţe similare, pe care erau făcute următoarele precizări: „În locul deţinutului X, fugit din lagăr în ziua Y, au fost luaţi ostatici tatăl, mama, fratele, sora, logodnica etc…, care vor rămâne în incinta lagărului până la întoarcerea de bună voie a prizonierului…”

Deşi lagărele erau păzite zi şi noapte, deţinuţii găsiseră, totuşi, câte o fisură în zidul de pază pentru a putea trimite mesaje rudelor şi prietenilor aflaţi încă în libertate sau pentru a putea primi, mituind paznicii, alimente şi medicamente de strictă necesitate. O mică parte dintre aceste bileţele scrise pe diferite foiţe de hârtie, inclusiv pe frunze, au fost recuperate după terminarea războiului, ajungând în arhive şi în muzeele deschise în fostele lagăre naziste. Mesajele sunt tulburătoare.

Citez câteva fragmente din ele: „De ce nu v-am scris de atâta vreme, probabil că ştiţi: boala, tifosul exantematic, una dintre cele mai groaznice plăgi care, aici, în lagăr, ucide sute de oameni. E adevărat, cu el se duce o luptă dublă: prima, o luptă desfăşurată prin intermediul medicamentelor pe care le primim de la voi; cealaltă – o luptă dusă radicală dusă de fascişti, considerată a fi umanitară, contând în transportarea bolnavilor în camerele de gazare sau exterminarea lor prin injecţii… În ziua de 29 august (anul 1942, n.n.) am trăit o astfel de zi, când 746 de bolnavi au fost injectaţi letal. Mă aflam între ei, şi numai norocul m-a ferit de moarte.”

Sau: „În lagăr e multă încordare din pricina exterminărilor în masă. Mereu sosesc trenuri. De 2 zile se află la rampă 25 de vagoane cu evrei care îşi aşteaptă rândul la crematoriu. La blocul 64 au fost aduse 64 de evreice din Germania drept cobai pentru experienţe. În ultimul timp au avut loc trei mari execuţii.” (În scrisoare nu e precizat şi anul când au avut loc aceste orori.)

Şi acum legat de experimentele făcute la Auschwitz, iată un fragment edificator dintr-o altă epistolă trimisă nu se ştie cum peste gardul de sârmă ghimpată: „astăzi îţi scriu despre blocul nr. 10 din Auschwitz. Acolo se află o staţiune de experimentare intitulată: Unterstelleder Waffen SS Sud-Ost. Acolo e internat un grup de 200 de evreice şi 15 evrei. Se experimentează în general fecundarea artificială, castrarea şi sterilizarea. Chestiunea e ţinută în mare secret, ferestrele blocului au fost astupate. Până acum au fost sterilizate câteva femei şi castraţi 15 flăcăi de la care a fost luată sperma.”

Experienţe asemănătoare s-au făcut şi în afara lagărelor. Naziştii au vrut să obţină prin diferite încrucişări rasă ariană pură, de aceea au ales tineri şi tinere blonzi cu ochi albaştri şi trăsături specifice nordicilor. Experimentul însă s-a soldat cu eşec, majoritatea copiilor născuţi fiind idioţi. Experimentele din lagăr reprezentau, probabil, doar o etapă în realizarea acestui plan. Naziştii doreau să facă un studiu aprofundat al fecundării artificiale făcute pe deţinuţi, şi apoi, în urma analizei şi a corecţiilor făcute, să implementeze experimentul şi în clinicile speciale ale Reichului, în vederea purificării rasei germane.

La sfârşitul războiului, văzând că pierd, naziştii au încercat să şteargă toate urmele ororilor lor, dar nu au reuşit. Deja o parte din aceste urme, sub forma unor fotografii, fuseseră expediate afară. Iată şi o mărturie în acest sens: „Urgent trimiteţi două casete pentru film fotografic 6×9. Există posibilitatea de a fotografia. Vă trimitem fotografiile din Birkenau, de la gazare. Una din fotografii reprezintă arderea de cadavre în aer liber (crematoriile nu reuşesc să facă faţă arderilor). Cealaltă fotografie e luată în pădure, când oamenii s-au dezbrăcat şi se îndreaptă spre gazare…”

Nichita Danilov este scriitor şi publicist