Câteva aduceri aminte

Cum în recenta mea carte de la Humanitas (O lume care a luat-o razna) am introdus nişte texte (puţine) cu caracter confesiv, câţiva prieteni m-au întrebat, pe FB sau prin viu grai, dacă sunt pe cale să-mi scriu memoriile. Nu e prima oară când mi se pune această întrebare. Ba chiar într-o zi prietenul meu mai tânăr, domnul Florin Cîntic, mi-a făcut o întreagă demonstraţie, arătându-mi de ce trebuie musai să-mi scriu memoriile. Ca să rezum: nu mi-am scris (nu-mi scriu) memoriile şi n-am ţinut jurnal, în afara unor însemnări telegrafice pe agende ori pe diferite caiete. În opinia mea, cel care se angajează într-un demers memorialistic trebuie să îndeplinească patru criterii: 1) să aibă o anumită vârstă; 2) să fi avut o viaţă interesantă, cu întâlniri şi prieteni remarcabili; 3) să aibă notorietate, în aşa măsură încât faptul de a-şi scrie memoriile să nu pară deplasat; 4) să aibă talent literar şi „vână” de romancier, pentru a ţine treaz interesul cititorilor şi a reuşi portretele şi descrierile. Pe primele două exigenţe le îndeplinesc. Mai departe însă lucrurile se complică, aşa că ezitările mele sunt de înţeles.

Întâlniri memorabile şi prieteni remarcabili? Am avut, slavă Domnului, prin natura preocupărilor şi a profesiei mele. Reflectând însă la acest aspect, m-am gândit că nu mai puţin interesante ar fi relatările despre persoane mai puţin cunoscute sau chiar uitate. Şi fiindcă ieri a fost ziua lui Petru Popescu (a împlinit 80 de ani) mi-am amintit de tatăl lui, Radu Popescu, de care astăzi puţină lume, sunt convins, mai ştie. Radu Popescu (1913-1985) a făcut studii de drept, a şi profesat o vreme, dar s-a consacrat apoi literaturii. A făcut gazetărie, a fost redactor la Facla, a colaborat la presa interbelică de stânga. S-a căsătorit, în 1938, cu actriţa Nelly Cutava, ce fusese soţia lui Ion Vinea (Petru îmi povestea că tatăl lui a „furat-o” pur şi simplu pe Nelly, a urcat-o în tren şi a dus-o la Paris; adevărată sau nu, povestea e frumoasă). La 1 februarie 1944 se nasc gemenii Petru şi Pavel, care dovedesc amândoi, curând, o superioară înzestrare intelectuală. Din nefericire Pavel, la 13 ani, moare, şocul e puternic, Petru rămâne cu o teribilă frică de moarte (şi de întuneric, dormea noaptea cu o veioză aprinsă). Radu Popescu a fost ani de zile cronicar literar – adus de George Ivaşcu – la revista Contemporanul (practic până când cronica a fost preluată de Nicolae Manolescu, adus tot de Ivaşcu). Scria bine, alert, inteligent, într-o perioadă când presa literară (şi nu numai literară) era proletcultistă şi trist-cenuşie. S-a despărţit de Nelly Cutava şi s-a recăsătorit cu actriţa Didona Popescu. A devenit redactor-şef al revistei Teatrul şi a scris cronici dramatice, foarte aşteptate şi citite, în România liberă, din care a scos în 1974 o carte, singura pe care a publicat-o. Ultimii ani ai vieţii sale au fost dramatici. A suferit un atac cerebral şi a rămas hemiplegic; l-a îngrijit, cu un devotament impresionant, soţia.

L-am cunoscut graţie lui Petru, cu care mă împrietenisem în timpul serviciului militar. Petru m-a dus la el să mă prezinte, era prin 1969-1970, redacţia revistei Teatrul se găsea în strada Const. Mille, în clădirea Universul, am stat de vorbă şi la un moment dat Radu Popescu mi-a făcut o propunere neaşteptată: să colaborez la revistă cu cronici ale spectacolelor de la Naţionalul ieşean, cu condiţia să fiu obiectiv şi să nu mă las purtat de „patriotismul local”. Aşa a început „cariera” mea de cronicar teatral care a durat câţiva ani. M-am străduit să nu fiu părtinitor, chiar dacă i-am supărat pe unii actori şi regizori. Un mare avantaj pentru mine era că, atunci când mergeam la Bucureşti, dădeam telefon la redacţie şi rugam să mi se procure bilete la spectacolele de teatru care mă tentau. Radu Popescu era un personaj extraordinar. Mai curând scund, brunet, cu nişte ochi migdalaţi foarte expresivi, era într-o agitaţie permanentă (ce tragedie, ca un asemenea om să rămână paralizat!…). Ne-a invitat într-o seară, pe Petru şi pe mine (el a venit cu Didona), la Capşa, unde era cunoscut ca un cal breaz, cum se spune. Am stat într-un separeu despre care nici nu ştiam că există, Radu n-avea stare, se scula periodic de pe scaun şi începea să se plimbe prin încăpere perorând. Spectacolul era fascinant. Un minunat portret al lui Radu Popescu găsim în cartea lui Ovid S.Crohmălniceanu Amintiri deghizate (Nemira, 1974); capitolul respectiv se intitulează Inenarabilul Radu Popescu. Prieten cu Zaharia Stancu, cu Ivaşcu şi cu alţi scriitori aflaţi în posturi de conducere, Radu era detestat de generaţia tânără: la celebrul Colocviu de Poezie de la Iaşi din 1979 a urcat pe scenă, a fost fluierat şi huiduit şi a renunţat să mai vorbească. Cam inelegant mod de a închide gura cuiva…

Despre Radu Popescu şi despre familia lui au scris două articole foarte interesante, în Observatorul cultural, Geo Şerban (în 2009) şi Sanda Cordoş (în 2017). Petru, cum ştim, a rămas prin 1974 în Statele Unite. Nelly Cutava (1906-2003, data naşterii – spune Sanda Cordoş – nu e sigură) s-a recăsătorit, după plecarea lui Petru, cu un domn Hociotă, „domnul Miti” cum i se spunea, un om cumsecade, dar fără anvergură, ceea ce a făcut-o pe vulcanica Nelly să divorţeze curând. Stimulată probabil de succesul lui Petru şi fiindcă se retrăsese din teatru, Nelly s-a apucat de scris şi a publicat trei romane, cât se poate de onorabile. În articolul său, Sanda Cordoş vorbeşte despre relaţia cu Vinea, la care Nelly face trimitere în romanul ei Strada Vânătorilor, asta după ce Vinea însuşi o pomenise în Lunatecii. De o vitalitate extraordinară, Nelly a făcut ce-a făcut şi l-a determinat pe Petru să o cheme în Statele Unite, unde s-ar fi recăsătorit (!) – la Los Angeles – cu un american. Dacă mai trăia câţiva ani, devenea centenară.

Ca să-l parafrazez pe Crohmălniceanu: ce fac eu acum sunt memorii deghizate.

Alexandru Călinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor