Cenzura Snowflake

Se vorbeşte enorm despre toleranţă, despre incluziune, despre identitate. Acestea sunt nişte concepte care apar acum peste tot şi care vor să fie noi, de parcă nimeni nu a mai auzit de ele până în prezent. Orice neînţelegere sau exprimare prea tranşantă în legătură cu un lucru de natură socială care aminteşte de cele trei duce automat din partea multora la un apel la militantism împotriva acelei deraieri „inacceptabile”. Drept urmare se observă o creştere tot mai mare e intoleranţei militanţilor diferitelor comunităţi, fie că sunt pro black, pro femei, pro Palestina, pro Israel, pro Ucraina, pro LGBTQ, la opiniile altele decât ale lor, şi implicit la apariţia unei cenzuri din partea acestora. Atenţie, nu mă refer la opiniile adverse, ci la cele diferite. E o deosebire foarte mare între aceşti termeni pentru că se vorbeşte despre diversitate acum, doar că aceasta este înţeleasă numai într-o anumită direcţie: cine vorbeşte ca tine e bun, cine vorbeşte altfel e rău. Opiniile de altă natură sunt condamnate, iar libertatea dispare.

Deşi Constituţia României prevede clar că libertatea gândirii, a exprimării şi a opiniilor nu poate fi îngrădită, este inviolabilă, iar libertatea conştiinţei este garantată, trebuind să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc, cenzura are mereu trai bun, indiferent de regimul politic aflat la putere. Doar că de data asta nu te bagă nimeni la puşcărie, doar te marginalizează.

Mass media a fost invadată săptămâna trecută de filme şi comentarii legate de o declaraţie publică făcută de fiica Elenei Lasconi, primar al municipiului Câmpulung Muscel, prin care îşi exprima dezamăgirea imensă pe care a avut-o când a aflat că mama ei a votat la Referendumul pentru familia tradiţională din 2018 altfel decât ar fi dorit ea. Nu are nici o importanţă faptul că se autodeclarase membră a comunităţii LGBTQIA+, asta e în plan secund. Ce este important e următorul aspect: fiica nu a putut accepta că mama sa poate avea o altă opinie decât a ei. Asta e marea noutate. Până acum părinţii îşi revendicau această pretenţie, dar, iată că azi lucrurile stau invers.

Toată declaraţia a fost filmată de o fată care părea copleşită de tristeţe, de frustrare, de dezamăgire. Îşi stăpânea cu greu lacrimile şi era pur şi simplu răvăşită. Cuvintele folosite erau şi ele pe măsură, unele chiar foarte dure, de genul „jegoasă”, ceea ce arată gradul foarte înalt de furie stârnită de „duşmanul” respectiv, mama ei.

Din câte am văzut au fost numeroase păreri pro şi contra. Mulţi s-au grăbit să o acuze pe fiica nerecunoscătoare că nu îşi respectă mama care a născut-o, că dă dovadă de lipsă de educaţie… Aceştia greşeau, din punctul meu de vedere, pentru că vedeau lucrurile doar de la suprafaţă şi nu încercau să înţeleagă cauza pornirii care era la originea întregului mesaj. Oana Lasconi suferea enorm, cum declara şi ea, se simţea trădată, abandonată de o mamă care nu o înţelegea şi care dovedea că era o străină pentru ea. Şi orice durere trebuie înţeleasă, nu condamnată.

Ce nu se înţelege e că Oana face parte din generaţia numită azi Snowflakes (fulgi de zăpadă). Definiţia din Collins English Dictionary este „tineri adulţi din anii 2010, văzuţi ca fiind mai puţin rezistenţi şi mai predispuşi la a se simţi ofensaţi decât generaţiile precedente”. „Fulgii de nea” tresar la cea mai mică adiere a unui vânt potrivnic, care plâng foarte uşor şi intră în depresie cât ai zice „peşte”, spre deosebire de părinţii lor care au nevoie de mai mult ca să ajungă în acea stare. Dovadă e că mama Oanei nu s-a simţit ofensată de jignirile fiicei şi chiar a mers la Paris să o împace.

Doar astfel se explică reacţia „răzvrătitei”, şi, extrapolând, a majorităţii mişcărilor militantiste de azi.

E vorba despre oameni hipersensibili care din prea multă emoţie nu mai pot vedea clar lucrurile şi devin violenţi, nedrepţi, chiar dictatori.

Pentru că dacă ar fi gândit clar, domnişoara Lasconi şi-ar fi dat seama că nu poţi să condamni pe cineva care şi-a exprimat liber un drept la opinie şi la vot garantat de Constituţia României şi de orice stat democratic de pe Terra. Doar un om care nu îşi mai poate controla reacţiile, care nu mai vrea să ştie de nimic altceva decât de dreptul şi dreptatea lui ar face aşa ceva.

Din păcate se întâmplă din ce în ce mai des acest tip de reacţie. Tinerii lezaţi peste noapte nu mai iau în mână o puşcă sau un drapel ca altădată, ci un telefon mobil şi trimit în eter mesaje dintre cele mai duşmănoase, exteriorizându-şi frustrările acumulate nici ei nu ştiu de unde şi cum.

Şi plâng. Plâng oriunde, oricând şi din orice. Suferă enorm pentru că sunt lezaţi de orice. Înainte copiii plângeau că erau bătuţi, că erau flămânzi, bolnavi, obosiţi sau nu aveau unde dormi, dar azi ei plâng pentru că îi rănesc vorbele, voturile, mâncarea ce nu le place, hainele, lucrurile pe care nu le primesc, chipul din oglindă, oamenii care îi dezamăgesc, sau pentru că se simt lipsiţi de consistenţă şi nu ştiu ce să facă altceva.

Se fac acuzaţii de bullying din ce în ce mai des pentru lucruri care în trecut erau cu uşurinţă trecute cu vederea, pentru faptul că cineva l-a caracterizat pe cineva chiar şi în glumă într-un mod jignitor. Nici nu mai contează dacă e prima oară şi dacă „agresorul” îşi cere scuze, victima poate fi oricum traumatizată, se traumatizează din oficiu. Acum toată lumea trebuie să fie privită şi tratată la fel, cu mănuşi, indiferent de diferenţele evidente dintre indivizi, şi nimeni nu mai are voie să comenteze răutăcios.

Toleranţa despre care se vorbeşte în Constituţie şi în religie nu mai există în realitatea de zi cu zi, iar libertatea cuvântului şi a opiniei este prost înţeleasă. Are loc în lumea civilizată o discriminare pozitivă generalizată punându-se prea uşor stigmatul de intoleranţă pe cea mai mică încercare de a fi cu adevărat diferit. Diversitatea reală nu mai este acceptată de fapt, ea trebuie să fie pusă mai întâi pe Patul lui Procust al cenzurii pentru a trece.

Se face confuzie gravă între lipsa reală de toleranţă, cum e cazul cu homofobia, xenofobia, antisemitismul şi spiritul critic. De exemplu, dacă cineva are dreptul şi libertatea să spună „sunt gay şi am votat NU la Referendum”, la fel un altul are aceeaşi libertate de a spune „sunt straight şi am votat DA”. Însă atunci când cel din urmă este arătat cu degetul şi marginalizat, cum e cazul despre care am vorbit, atunci libertatea dispare.

Cauza tuturor acestor neînţelegeri este şi va fi mereu aceeaşi: lipsa cronică a unei activităţi constante, consistente, motivaţionale, relevante şi care să implice creativitatea din vieţile acestor tineri. Timpul enorm petrecut în faţa telefoanelor care doar dă senzaţia de activitate este de fapt unul pierdut, de aceea pentru mulţi indivizi implicarea activă într-o mişcare militantistă de orice fel ar fi ea, alături de alţii la fel de lipsiţi de activitate ca ei pare o opţiune acceptabilă, deşi nu este în definitiv decât un compromis făcut cu ei înşişi.

Ceea ce e trist e că se văd consecinţele acestor trenduri în viaţa de zi cu zi, în toate straturile societăţii. De pildă, când întâlneşti o familie cu unul sau doi copii adolescenţi pe stradă, ai în faţă două categorii complet diferite de oameni, unii zâmbitori sau chiar veseli care vorbesc nonşalant şi mult unii cu alţii, glumesc şi gesticulează, aceia fiind părinţii, şi cealaltă care stă nemişcată, cu o figură mofluză, fără niciun gest care să trădeze vreun sentiment altul decât senzaţia că se simt stânjeniţi de faptul că pot fi văzuţi de alţii ca ei în compania unei familii tradiţionale compusă din soţ şi soţie pe care înlăuntrul lor o dispreţuiesc pentru că este atât de seacă, de „fumată”, de lipsită de inedit, de „substanţă”.

Profit şi eu în final de această ocazie pentru a-mi cere scuze oficial faţă de mama mea pentru că am votat cu Iohannis la alegerile prezidenţiale. Îmi pare rău, pe bune, dar n-am avut de ales. Promit că n-o să se mai repete…

Briscan Zara este scriitor şi publicist