Cine râde la urmă

România se află în faţa unei crize cu care nu s-a mai confruntat. O criză potenţială, care s-ar putea să nu existe dacă românii, nu autorităţile, au chef să-i vină de hac. E acel gen de scenariu rarisim în istoria unei ţări, când fiecare pârlit de cetăţean – în cazul de faţă vreo 20 de milioane – devine actor principal. Revoluţiile au nevoie de eroi urcaţi pe baricade, efectele catastrofelor naturale sunt cotracarate de eficienţa sistemului şi curajul unor profesionişti, schimbările democratice de regim se sprijină pe mase critice de votanţi, pe majorităţi. În cazul de faţă fiecare român e chemat să fie erou, iar rezolvarea crizei impune o unanimitate în reacţii. Nu ne aflăm în faţa unei tragedii ca la Colectiv când sistemul românesc de sănătate şi-a demonstrat limitele. Ştim deja că medicii şi spitalele nu vor face faţă unei avalanşe de infectări, aşa cum nu au făcut faţă în nordul Italiei, unde sistemul sanitar este incomparabil mai bine pus la punct. Ar fi pierdere de vreme să căutăm vinovaţi, chiar dacă aceştia, în mod cert, există.

Mai degrabă să înţelegem că epidemia ne oferă o serie de oportunităţi şi provocări cu care ne întâlnim rar pe parcursul a două-trei generaţii. De câte ori în viaţă poţi să fii erou pentru că te speli pe mâini? De câte ori vei fi considerat un angajat model când nu dai pe la serviciu pentru că poţi lucra de acasă? De câte ori îndepărtarea de bunici şi părinţii în vârstă va fi interpretată ca dovadă de afecţiune? De câte ori devine „cool” să refuzi o bere sau un concert alături de prieteni? De câte ori ai să citeşti mai atent pe Facebook comunicate şi statistici scorţoase decât glumele băieţilor de Times New Roman? De câte ori o să te plictisească imaginaţia trollilor care împrăştie teorii ale conspiraţiei pe reţelele de socializare (care, altfel, ţi se par amuzante)? De câte ori izolarea va mai fi proba supremă a implicării civice? De câte ori vei mai avea şansa să afli atât de multe informaţii ştiinţifice despre răceală, gripă şi diverse categorii de virusuri? De câte ori ai fost pus în situaţia de a înlocui „mie nu mi se poate întâmpla” cu „mi se poate întâmpla şi mie”, dar să-ţi păstrezi calmul? De câte ori ai să ai mai multă încredere în medici pentru un tratarea guturaiului decât în leacurile băbeşti? De câte ori ai să empatizezi deopotrivă cu italienii, chinezii şi iranienii, şi ai să conştientizezi că există pericole care nu fac distincţie între rase, religii, regimuri politice şi împărţirea graniţelor?

Epidemia de coronavirus ne-a pus în faţa unor experienţe noi, dar şi paradoxale. Spre exemplu, cu cât îi înţelegem mai mult gravitatea, cu atât putem sta mai relaxaţi. Cu cât suntem mai puţin darnici, cu atât vom fi mai altruişti. Cu cât devenim mai antisociali, cu atât sprijinim mai mult societatea. Şi, cel mai important, cu cât suntem mai serioşi şi responsabili, cu atât o să facem mai mult mişto de ea.