Contextualizări

Ideea că trebuie să „contextualizăm” creaţiile artistice şi personalităţile din trecut a găsit, inclusiv la noi în ţară, destui adepţi. Avem a face cu o practică familiară multora, şi nu numai celor din generaţia mea. De regulă, regimurile totalitare îl consideră pe individ imatur din punct de vedere intelectual, vulnerabil şi influenţabil: el trebuie luat de mână, precum un copil, şi dus pe calea cea dreaptă. Cuvântul de ordine în ce priveşte recuperarea moştenirii culturale, chiar în perioada relativei „liberalizări” de la mijlocul anilor ’60, a fost „valorificare critică”, formulă care e un alt nume pentru „contextualizare”. În cazul operelor literare, prefaţa era cea mai la îndemână modalitate de a-i arăta cititorului cum trebuie interpretat „corect” textul. Iată, iau la întâmplare un volum tipărit în 1949: traducerea romanului César Birotteau de Balzac (apărut la Editura de stat: numele editurii este în cel mai înalt grad simptomatic). Sigur, Balzac e un clasic, dar nici clasicii (sau, poate, mai ales ei) nu pot fi oferiţi publicului fără cuvenitele contextualizări: le face, într-o prefaţă de 20 de pagini, J.Popper (acelaşi care, peste câţiva ani, avea să aleagă libertatea şi să lucreze la Europa liberă). Aflăm de acolo, spre exemplu, că „nici un alt scriitor al vremii sale n-a cunoscut într-o formă mai ascuţită condiţia mizerabilă de sclav al capitalului decât Balzac”; sau că „este astăzi evident, pentru noi, că Balzac a transpus în opera sa semnificaţiile esenţiale ale lumii capitaliste”. În fine că „materialismul istoric a dovedit că dezvoltarea oricărei societăţi este necesară şi previzibilă, dar el ne ajută în acelaşi timp să deosebim necesitatea evoluţiei unei societăţi capitaliste de aceea a unei societăţi socialiste”. Graţie unor astfel de contextualizări, cum să nu apreciezi la justa lui valoare romanul lui Balzac?

Voi cita, în continuare, dintr-o carte despre care am vorbit şi cu alte prilejuri: e vorba de volumul Studii şi conferinţe cu prilejul centenarului I.L.Caragiale (apărut, fireşte, în 1952, la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă). Stau alături, în acest volum, nume grele, Sadoveanu, Călinescu, Camil Petrescu, Perpessicius, Cezar Petrescu, secundaţi de ideologii în vogă ai vremurilor noi. Sunt peste 300 de pagini de grotescă maculatură, cu minime excepţii, cum ar fi textul (despre limba şi stilul lui Caragiale) semnat de Tudor Vianu. Rar o asemenea înşiruire de inepţii, debitate pe un ton solemn, dar totodată cu agresivitate partinică. Toţi autorii reiau acelaşi refren – Caragiale critică viguros societatea burghezo-moşierească, poziţia lui este a unui realist critic şi dacă are limite, ele se datorează – în chip obiectiv – faptului că nu a luat contact cu învăţătura marxist-leninistă. Să spicuim, dintr-o recoltă care este de o sinistră bogăţie. Pentru G.Călinescu, „onoarea la care ţine atâta Jupân Dumitrache nu este o atitudine etică, ci un snobism, imitaţia chestiunii de onoare din epoca privilegiilor. Onoarea muncitorului socialist de azi este de a se evidenţia în muncă, de a fi fruntaş în construcţia socialistă”. Un temut politruc al vremii, N.Popescu-Doreanu, preia leit-motivul luptei pentru pace: „Caragiale a cunoscut în cursul vieţii sale şi setea bestială de război a capitaliştilor.(…) Prin opera sa, marele Caragiale înarmează poporul român în lupta sa împotriva imperialiştilor americani şi englezi, provocatori de războaie, şi pentru stabilirea în lume a păcii trainice”. Actualizarea e, după cum se observă, unul din procedeele preferate ale contextualizării. Pentru Mihai Beniuc, bancherii din Wall Street şi ceilalţi imperialişti de aceeaşi teapă sunt urmaşii direcţi ai personajelor caragialiene. Ion Vitner nu ezită să vadă în O noapte furtunoasă „critica liberalismului burghez” după cum schiţa Ultima oră „oferă un tablou de neuitat al modului în care gazetarii presei burgheze întreţin isteria războinică, ura între naţiuni”. Un alt tartor ideologic, Mihai Novicov, loveşte crunt în imperialismul SUA, considerat a fi o extensie a principiilor enunţate de… Marius Chicoş Rostogan! Îi ţine isonul Maria Banuş: „Legăturile de filiaţie directă dintre eroii satirizaţi de Caragiale şi liota putredă întreţinută din fondurile serviciilor de spionaj americane, sunt evidente”. Contextualizarea trebuie musai să semnaleze şi limitele scriitorului: Traian Şelmaru pune punctul pe i când afirmă că I.L.Caragiale „nu a avut totuşi o imagine clară asupra perspectivelor dezvoltării sociale, perspective pe care nu i le-ar fi putut deschide decât concepţia ştiinţifică a clasei consecvent revoluţionare – proletariatul”, idee luminoasă reluată şi de Vitner („Caragiale n-a fost socialist şi nici n-a avut – după câte ştim până astăzi – o cunoaştere temeinică a ideilor lui Marx şi Engels”) şi de Novicov („Actualitatea operei lui Caragiale este astfel limitată prin absenţa răspunsului pozitiv la problemele pe care le-a pus”). Întreg volumul e scris aidoma şi ne conduce prin opera lui Caragiale la fel cum Ipingescu îi explica şi îi contextualiza lui Jupân Dumitrache articolul lui R.Vent. din Vocea patriotului naţionale.

Ar fi mai multe concluzii care se desprind de aici. Una e că nivelarea ideologică şi uniformizarea discursului fac imposibilă distincţia între un autor (totuşi) inteligent şi un idiot. A doua observaţie este că rinocerizarea e posibilă oricând, din conformism, din teamă, din ipocrizie. Aceste mecanisme funcţionează şi astăzi aşa cum au funcţionat, la scară mare şi cu consecinţe dezastruoase, nu cu multă vreme în urmă.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor