Caută 
1 MIN
Multă vreme am crezut că e primul (şi singurul) meu poem scris în săseşte, anume prin 1990 sau 1991. Dar ce să vezi, răsfoind eu cu ceva timp în urmă un caiet-jurnal de prin 1989 (iaca, nici asta n-o mai ştiu sigur: să fi fost 1988, să fi fost 1989?), dau de prima variantă a textului – în germană! Ce naiba?
Chiar aşa să mă fi înşelat memoria? Iaca, se poate. (În paranteză fie spus: nu mai sunt chiar sigur nici de când se va fi început astuparea fântânii de lângă pivniţă, căci după ultimele scoateri de nămol, găsiturile multe constând în sticluţe vechi de diverse medicamente ori alte obiecte par a documenta ideea că prostia astupării a început încă de la sfârşitul anilor 1970, după moartea bunicii din partea mamei, deci după 1978…)
Micul poem e inspirat de creşterea ierbii în curtea noastră de la Amnaş. Care curte este, vorba lui tata, „una din cele mai mari din sat”. Şi cred că este, căci în curtea asta poţi întoarce (în fundul ei), dacă eşti bun, şi un car tras de cai ori un camion. Câtă vreme pe curte gospodăria era gospodărie, cu animale (bivoliţă, cal, găini, porci etc.), adică pe când eram copil şi mai trăiau bunicii, nu prea era fir de iarbă. În 1976, ai mei s-au mutat de la Apoldu de Sus (sat vecin) înapoi la Amnaş: se desfiinţase şi jumătatea de normă de morar pe care o avea tata la moara din Apold, a trebuit să facă naveta la Sibiu, iar asta o putea face la fel de bine şi de la Amnaş, fără să mai stea cu chirie – pe vremea aceea, din Amnaş plecau trei curse pe zi spre Sibiu, autobuze care, desigur, se şi întorceau, şoferii fiind din sat! În plus, cum bunicul murise în 1973, bunica rămăsese singură şi mergea şi ea deja spre 80 (avea să moară chiar la 80 de ani). Deşi ai mei au făcut poartă despărţitoare pe la jumătatea curţii, ca să nu mai umble găinile prin toată curtea, cum-necum, încet, dar sigur, a început să crească iarba inclusiv în curtea din spate. Aveam noi găini, aveam şi oi (dar, de, oile erau date de prin primăvară până toamna târziu la ciobanul tocmit de sat), cu toate astea, deja înainte de emigrarea mamei (în octombrie 1993) şi înainte de căderea comunismului, după cum o ilustrează o poză făcută de vreo rudă din Germania venită în vizită (poză cu mama, un miel, nişte găini, mormanul de gunoi, ţarcul pentru oi şi covorul iniţial, presărat cu flori de muşeţel), chiar şi curtea din spate, în ciuda găinilor, avea deja un covor de iarbă…
Că apoi, când ani în şir n-a mai stat nimeni în casa de la Amnaş, covorul iniţial (subţire, cu muşeţel şi o iarbă tipică la început pentru locuri fără vegetaţie rămase necălcate) s-a transformat într-un fel de persan de pajişte, e aproape firesc. De pajişte, desigur, şi pentru că, între timp, cosesc iarba din curte an de an de cel puţin trei ori (cum ar veni: fac fânul şi de două ori otava…).
În fine, iată şi varianta originală şi finală a poeziei:
gras//über die Schritte meiner großeltern/ ist gras gewachsen./ es ist viel kamille dabei -/ wir setzen uns in den hof/ und ernten tee.// die schritte meiner eltern/ verlieren sich schön langsam auch/ in diesem gras -// vielleicht morgen schon/ erkenne ich/ meine eigene fußspur/ nicht mehr.
(iarbă// peste paşii bunicilor mei/ a crescut iarba./ e mult muşeţel prin iarba asta -/ ne aşezăm în curte/ şi culegem ceai.// paşii părinţilor/ se pierd încet-încet şi ei/ în iarba asta -// poate mâine deja/ n-o să-mi mai recunosc/ nici propria urmă.)
Acum, într-un fel, micul poem a devenit caduc – caduc din punct de vedere biografic şi documentar: păi, de pildă nu mai creşte de multă vreme muşeţelul prin curte (a reapărut pentru scurt timp după ce am avut şantier în curte în locul rămas gol de la un morman de nisip ce ocupase câţiva ani un colţ de curte). Dpdv biografic, aproape c-aş zice că a devenit din fericire caduc, în măsura în care eu unul am cam făcut tot ce mi-a fost posibil taman ca să-mi „recunosc” (regăsesc) urmele. Dar, desigur, toate astea, aşa, doar pentru mine personal. Sper cel puţin.
Michael Astner este poet, traducător şi publicist
