Criterii şi criterii

*

Hm, criteriul contributivităţii… Ei bine, criteriul contributivităţii nu e concludent, căci şi acest criteriu mult trâmbiţat creează, dacă stăm să ne gândim mai bine, mari nedreptăţi şi dezechilibre sociale.

Să luăm, de pildă, un exemplu: cultura.

În domeniul culturii, şi în perioada comunistă salariile erau foarte mici. În schimb salariile securiştilor şi ale celor care supravegheau cultura, a cenzorilor, a organelor de partid însărcinate să supravegheze actul cultural erau foarte mari. Scriitorii erau supravegheaţi. Din rândul lor erau racolaţi turnătorii, care îşi completau veniturile cu solda primită de la organe.

Erau supravegheaţi şi oamenii de teatru. Şi din rândul lor erau racolaţi turnătorii. Turnătoria devenise la un moment dat indispensabilă în carieră. Voiai să urci pe scara ierarhică, ţi se întindea o foaie de hârtie. Dacă o semnai, urcai în grad ierarhic. Dacă nu, deveneai, după un timp, indezirabil.

Mulţi intelectuali au căzut pradă tentaţiei şi au devenit colaboratori.

Nu ştiu dacă statele de plată semnate la Securitate au intrat în calculul Casei de Pensii. Tind să cred că nu. Iată că şi aici, a apărut un dezechilibru. Oamenii aceştia au prestat, totuşi, o muncă, infamă, ce-i drept, dar totuşi o muncă, pentru care au primit bani şi diverse avantaje. Dacă au semnat statele de plată la fosta Securitate, conform legii, ar trebuit ca aceşti bani să intre în cuantumul de pensii. Nu cred că s-a întâmplat acest lucru. Şi asta deoarece, statele de plată de la securitate proveneau, probabil, dintr-un fond secret ce nu era trecut la buget.

Ajungând aici, trebuie să fac o paranteză. Să nu aveţi impresia cumva că pledez, din poziţia de avocat al diavolului, cauza turnătorilor plătiţi de securitate. Eu vorbesc doar din punct de vedere principial. Ţinând cont de principiul contributivităţii, ar fi trebuit ca aceşti bani să fie calculaţi la pensie. Li s-a făcut, din punct de vedere legal, o nedreptate. Şi bine că s-a făcut. Altfel nedreptatea socială ar fi fost şi mai mare.

Dar, de fapt, dacă stăm să ne gândim mai bine, statele acestea de plată eludau legea. Colaboratorilor securităţii nu li se reţineau nici un fel de impozite. Banii proveneau dintr-un fond secret pus la dispoziţie de organe. Statele de plată eludau legea.

În fine, lucrurile sunt destul de complicate. Nu am toate informaţiile necesare legate de acest subiect, ca să formulez o concluzie în privinţa legalităţii activităţii şi plăţii colaboratorilor. Experţi în acest domeniu sunt tot oamenii de încredere ai vechiului regim.

Ce te faci însă cu oamenii fostei securităţi? Ei au avut salarii foarte mari şi acum beneficiază de pensii consistente. Pensiile lor s-au ridicat însă pe spatele celor care eram urmăriţi şi fiindcă eram urmăriţi, aveam salarii foarte mici. Noi însă eram obiectul muncii celor care ne urmăreau. Dacă nu am fi existat noi, indezirabilii regimului, oamenii sistemului nu şi-ar fi justificat munca. Prin urmare, prosperitatea lor ni se datorează nouă.

Azi, după 30 de ani de la căderea regimului comunist, inechităţile s-au agravat. Cei urmăriţi de organe n-au primit nici un fel de compensaţie, în timp ce organele au fost compensate pe deplin pentru munca lor infamă.

Astăzi ei şi descendenţii lor fac legi şi ne decid soarta, consolidând inechităţile sociale,şi „statul de drept”, prin invocarea principiului contributivităţii…

*

Se spune că doar 2% din gândire aparţine sferei conştientului, restul de 98% se înscrie în sfera iraţionalului. Plecând de aici, putem observa că de multe ori gândirea nebunilor are un sistem logic atât de bine pus la punct, încât dacă încerci s-o analizezi, vei constata că e imbatabilă. Dacă ai încerca să disloci dinlăuntrul ei o frază, nu vei reuşi. Nici un ac nu vei putea să înfigi între silogismele rotiţelor ei pentru a opri mecanismul ce pune această gândire în mişcare.

Fiecare nebun îşi construieşte în mintea sa un univers în care trăieşte după legi şi principii proprii. Dacă nebunii ar poseda suficiente cunoştinţe şi ar avea talent literar, cum au avut, de pildă, Sfântul Augustin, Thomas Morus, Hobbes, Leibnitz, Spinoza, Schopenhauer, Kant, Hegel, Nietzsche sau Heidegger ca să nu mai vorbim de Platon şi Aristotel, ei ar putea construi oricând, din magma logicii inconştientului lor, sisteme filozofice sau teorii cosmogonice la fel de coerente precum cele expuse de marii gânditori ai lumii. Căci, ridicându-se din sfera iraţionalului, gândirea lor se apropie sau chiar întrece raţiunea pură.

*

E cât se poate de normal, ca în zilele noastre, pe Shakespeare să-l hulim, nu?! Căci Shakespeare acţionând asupra resorturilor celor mai intime ale sufletului omenesc devine periculos nu numai pentru prezent şi viitor, ci şi pentru trecutul civilizaţie umane.

A sosit vremea ca trecutul să fie schimbat la faţă. Bubele lui, inclusiv cele literare, să fie curăţate de sânge şi de puroi. Dar ce nevoie avem noi de trecut, de viitor?! Trecutul trebuie adus şi el la nivelul prezentului. Şi viitorul la fel.

Cât despre suflet!? Ducă-se pe pustii! În locul lui putem aduce şi implanta un monolit căzut din cer!

Prin urmare, Shakespeare nu mai are ce căuta în literatura lumii. Odată şi odată, trebuie făcută curăţenie şi în literatură! Lucrurile care sunt de prisos sau care nu se mai potrivesc cu mentalitatea veacului, scoase ca nişte mobile vechi şi aruncate în stradă!

Romeo şi Julieta, ce reprezintă astăzi Romeo şi Julieta? Avem nevoie de amestec de genuri, nu de identităţi bătute în cuie?

Hamlet?! Vax! Lumea s-a săturat de mult să mediteze plecându-şi grumazul în faţa craniilor ţinute în palme! „A fi sau a nu fi”?! Simple vorbe aruncat e în vânt, odată cu ţărâna! Jos cu Hamlet!

Othello?! Jos şi cu Othello!

Nu.

Hai să nu vorbim deocamdată de Othello. Să aşteptăm ca soarta lui să fie decisă peste ocean. După, desigur, după vom vorbi şi noi.

Dar până atunci: tăcere!

Aţi auzit?!

*

Dacă altădată o carte putea schimba destinul unui popor sau chiar, dacă ne gândim la marii scriitori şi marile cărţi, începând, să spunem, cu Homer, cu Vechiul şi Noul Testament, punând în ecuaţia şi operele lui Platon şi Aristotel, apoi trecând prin Dante, Cervantes, Shakespeare, Goethe, Balzac, Flaubert, Baudelaire, Gogol, Puşkin, Tolstoi, Dostoievski, Caragiale, Eminescu, Creangă, iar mai spre noi, Joyce, Kafka, Bulgakov, Soljeniţîn şi mulţi alţii, chiar destinul întregii lumi, astăzi, din pricina faptului că în epoca informaţională – şi aici e un paradox, unul din marile şi perversele paradoxuri – că literatura a devenit accesibilă aproape tuturor, nici o carte de literatură sau de filozofie nu mai poate schimba lumea. Desigur, literatura îşi are rostul ei, dar rolul s-a diminuat simţitor, tinzând să atingă punctul zero.

*

De mai multe ori, atunci când scriam la romanul meu „Omul din eprubetă”, am vrut să-i fac o vizită prietenului meu vechi, prof. univ.dr. Mircea Onofriescu, medic ginecolog, supraspecializat în fertilizare în vitro, om cu o experienţă vastă în domeniul obstetricii şi ginecologiei. O discuţie cu el mi-ar fi limpezit multe idei care mi se învârteau în cap. Nu m-am dus însă, din simplu motiv că viziunile mele asupra naşterii, probabil şi a morţii, erau probabil diferite decât cele ale prietenului meu Mircea Onofriescu. O întrevedere sau un dialog cu el pe aceste teme mi-ar fi schimbat discursul epic.

De obicei, discuţiile noastre tête-à-tête sau la telefon se desfăşoară astfel:

Când îl sunam, înainte de-a reuşi să-i dau bună ziua, îl auzeam pe Mircea zicând cu vocea sa inconfundabilă:

Te salut, maestre, ce onoare pentru mine că te aud…

Lasă prostiile, Mircea, îi răspundeam, pe acelaşi ton. Doar ştii că între noi doi tu eşti adevăratul şi unicul maestru. Pot să-ţi spun că poetul Emil Brumaru te-a invidiat şi cred că te invidiază chiar şi dincolo de mormânt. Deseori când ne întâlneam pe stradă în apropierea Maternităţii de pe Cuza Vodă, aflată la doi paşi de „plomba” lui, îmi spunea: „Aş fi vrut să fiu directorul acestei maternităţi.” „De ce, Emil?” întrebam. „Pentru că tot ce visez în materie de metaforă erotico-poetică se află aici la îndemâna profesorului Onofriescu. Îl invidiez. El e adevăratul maestru.”

Ei, prostii, zicea Mircea. Eu lucrez cu materia brută, pe când voi mai mult

cu ideile.

Aş vrea, îi răspundeam, ca din ideile mele să se nască un singur om viu pe lumea asta.

Aşteaptă, zicea Mircea, o să vină timpul când şi din idei o să se nască viaţă.

Mărturisesc că m-am mulţumit aceste dialoguri, dar de consultat mi-a fost teamă să-l consult. Probabil că dacă aş fi dialogat cu Mircea, cartea mea ar fi avut nu 500 de pagini, ci 1000. Am de gând însă să mă recompensez într-un fel şi să-l invit să-şi exprime ideile legate de romanul meu la următoarea lansare de carte pe care Polirom-ul o va organiza fie în spaţiul on-line, fie la o librărie.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist