Criza de la începutul vieţii

Orăşeni fiind nu aveau minime cunoştinţe, deprinderi de comportament în aer liber, abilităţi necesare unei simple plimbări pe o cărare. Foarte mulţi se ţineau de telefon ca de o coardă de salvare. Numeroşi copii aproape că nu ştiau să alerge ori alergau de parcă aveau pietre legate de picioare şi oboseau foarte repede. Am aflat că mulţi dintre ei aveau scutire la orele de sport, deşi nu sufereau de nicio afecţiune care să le interzică mişcarea.

Când au fost întrebaţi la începutul unei excursii scurte prin pădure dacă se aşteaptă să rămână curaţi pe încălţăminte şi haine pe tot parcursul desfăşurării faptelor, mulţi s-au arătat indignaţi că am ridicat chiar problema, pentru că era de la sine înţeles că nu-şi pot mâzgăli cu noroi frumuseţe de papuci şi haine. Au fost extrem de dezamăgiţi când au aflat că aşa ceva nu era posibil. Ziua lor părea ruinată chiar înainte de a începe cu adevărat.

Majoritatea veneau deja cu idei preconcepute şi temeri dezvoltate din familie sau din alte surse faţă de ameninţările exterioare. Un exemplu este spaima de insecte precum căpuşele, ţânţarii, păianjenii, sau animale precum şerpii, şopârlele. Câţiva dintre ei se dădeau din belşug cu diverse sprayuri care trebuiau să ţină la distanţă „bestiile” Iadului. Apropierea de o vacă sau o capră întâlnită pe drum era din start ieşită din discuţie. Respectivele animale erau chiar percepute ca o sursă sigură de probleme, periculoase de-a dreptul, chiar mortale.

Un lucru interesant însă, care s-a întâmplat de fiecare dată şi care a fost aproape ca un miracol, era transformarea care avea loc pe măsură ce timpul petrecut printre iarbă şi copaci era mai îndelungat. Sunetul păsărilor începea să fie remarcat abia după o oră de mers, insectele la fel, mirosurile specifice pădurii aproape de sfârşit. Copiii respectivi redeveneau treptat ceea ce erau cu adevărat, nişte oameni. Până atunci fuseseră nişte roboţei de oraş, nişte algoritmi învăţaţi să facă doar nişte sarcini exacte şi planificate între patru pereţi.

Activităţi precum căţăratul în copaci, identificarea de plante după frunze ori miros, a punctelor cardinale după vegetaţie, a insectelor după aspect, a păsărilor după sunet sau aspect au fost atât de neaşteptate şi interesante pentru ei, încât pentru prima dată după mult timp au uitat de telefoane.

Explicaţia pentru toate aceste paradoxuri e simplă. Generaţiile tinere nu mai ştiu ce e mişcarea, sportul şi natura, sunt închişi din proprie voinţă într-un cerc vicios al sedentarismului şi izolării de tot ce înseamnă exterior, de aer liber. E cu adevărat trist să îi vezi total rătăciţi, dezorientaţi, incapabili de a reacţiona la situaţii banale, dar inedite apărute pe traseu.

Săritul unei crengi căzute în drum, de pildă, putea fi uneori o provocare mai mare decât oricare alta. Te uiţi la copilul modern cum stă pironit în faţa obstacolului, îi vezi privirea încurcată, e plin de ezitare, nu există nicio aplicaţie pentru aşa ceva nicăieri: dacă sare peste creangă, riscă să se zgârie, să cadă în crengi, să se lovească; ocolirea implică riscul rănirii în tufe, a murdăririi pe papucii curaţi, de firmă, poate atrage cearta părinţilor, batjocura colegilor. Pur şi simplu nu există soluţie! Dacă nu ar fi cineva din exterior care să le ofere o variantă obligatorie, ar fi în stare să stea în faţa acelei crengi până noaptea, ori chiar să se întoarcă din drum. La fel se întâmplă în faţa unei bălţi, a unui muşuroi de furnici, a unui animal viu sau mort etc.

Fiecare pas pe cărare pare calculat, nefiresc, iar alergarea e pur şi simplu a unui animal cu serioase probleme motrice. Membrele par independente unul de altul, rupte de trup şi lipite înapoi în bătaie de joc, iar după câţiva paşi intervine fără excepţie oboseala. Copiii noştri obosesc mai repede decât bătrânii. Nu e de glumit.

Apropo de asta, am aflat de curând de la vecinii mei maratonişti că la concursurile de alergare din ţară se petrece de ceva timp încoace o anomalie aproape inexplicabilă: la categoriile de vârstă până în 40 de ani sunt din ce în ce mai puţini participanţi şi din ce în ce mai slab pregătiţi, iar la cele peste această vârstă sunt cei mai mulţi concurenţi şi cel mai bine pregătiţi. Am auzit multe poveşti din timpul turelor în care alergători de 50 de ani sau mai mult îi depăşesc pe cei de 20, 30 cu mare uşurinţă, în timp ce aceştia din urmă gâfâie neajutoraţi ca nişte locomotive. Cea mai mare concurenţă cu cei mai mulţi înscrişi la toate maratoanele şi semi-maratoanele este de câţiva ani încoace la categoriile de vârstă mai mari de 40 de ani. Sunt chiar sportivi de peste 65 de ani care aleargă mai bine decât unii de 20, 30, rezistă mai mult, au formă fizică mai bună.

Există şanse de recuperare. La fiecare excursie, cum spuneam, copiii prind gustul mişcării şi al naturii, unii chiar dezvoltă apetenţe pe care şi le cultivă mai târziu. E cu adevărat emoţionant să urmăreşti un copil care vede pentru prima oară mormoloci într-o baltă, ori păianjeni care merg pe apă, un gândac inofensiv şi frumos, care simte în palme coaja unui copac sau mirosul proaspăt al unei plante ori ciuperci, şi multe altele asemănătoare. Privirea lui este pur şi simplu a unui nou născut care vede pentru prima oară lumina zilei.

Dar rămâne totuşi o problemă foarte mare. Cei care au norocul să descopere lumea înconjurătoare fizică, sălbatică şi nu rămân afundaţi în cea virtuală, artificială sunt din ce în ce mai puţini. Dacă părinţii lor nu fac nimic în acest sens şi nici nu participă la activităţi specifice, vor deveni curând nişte adulţi înstrăinaţi cu totul de natură, care o vor percepe ca pe una ostilă, de neînţeles, chiar inutilă. La polul opus, din păcate, principala activitate a acestora din timpul liber în zilele frumoase nu va fi ieşitul din oraş, ci mersul la mall. 

Briscan Zara este scriitor şi publicist