Cufărul cu cărţi de la Seimeni (III)

Ceea ce a fost admirabil în povestea tânărului fiu de "plugar" fără noroc – apreciază acum fiul lui, la capătul unei cariere didactice de peste patruzeci de ani – este faptul că nu părea atins de niciunul dintre stigmatele proprii unui autodidact: un spirit critic şi un gust înnăscute, o anumită rigiditate în propriile opţiuni, îl fereau pe tatăl meu de confuzii şi rătăciri. Un detaliu semnificativ. Vizitându‑mă o dată, prin clasa a X‑a, la gazda din Constanţa unde locuiam – am refuzat cu încăpăţânare să stau la cămin, obligându‑l la cheltuieli suplimentare! – m‑a apostrofat cu asprime, constatând cam ce cărţi aveam la căpătâi: "Nici n‑ai apucat să citeşti ca lumea pe Spinoza şi pe Kant şi pierzi vremea cu poeţi de‑ăştia decadenţi de‑alde Baudelaire!" Neştiind franceză, pronunţa numele autorului Corespondenţelor aşa cum îl vedea scris, pe româneşte. Nu prea era convins că pot citi în franceză, spaniolă, italiană sau engleză, cum "mă lăudam" eu. Mă cam bănuia de împăunare gratuită, dacă nu cumva juca comedia "didactică" şi ironică a mefienţei faţă de capacităţile învăţăcelului. "Faci şi tu ca Petrişor, săracuʼ!", mai adăuga el, răsfoind volumaşele bilingve din Gottfried Benn, Eugenio Montale, Gongora, T.S. Eliot ("In my beginning is my end./ In succession/ Houses rise and fall, crumble, are extended.") sau Oscar Wilde ("Yet each man kills the thing he loves,/ By each let this be heard,/ Some do it with a bitter look,/ Some with a flattering word./ The coward does it with a kiss,/ The brave man with a sword!/ Some kill their love when they are young/ And some when they are old."), pe care mi le cumpărasem de la librăria din Piaţa Chiliei, împreună cu splendida şi luxoasa ediţie bilingvă a Florilor răului, întocmită şi publicată chiar atunci de Geo Dumitrescu. Achiziţionasem, ambiţios, versiunea bibliofilă, care includea şi o amplă adenda, în care poetul antologator adunase toate versiunile româneşti înregistrate în timp ale fiecărui poem baudelairian. În plus, elegantul volum de peste o mie de pagini, tipărit pe foiţă subţire, era îmbrăcat într‑un material scump, care imita pielea albă. În felul lui, tata avea dreptate! Buchiseam din greu la 15 ani, fără să fi făcut în şcoală o oră de franceză, Le charogne, La géante, Francescae meae laudes, învăţând pe de rost poemele şi ajutându‑mă, pentru a le înţelege conţinutul, de versiunile româneşti reproduse "în oglindă", pe pagina din dreapta a cărţii. Cele mai corecte tălmăciri mi se păreau ale poetului Alexandru Philippide, cele mai depărtate de original şi mai marcate de amprenta traducătorului ale lui Arghezi.

Petrişor era un flăcău cam simpluţ, păzitorul vacilor satului, care purta mereu în traistă câte o carte – două, spre amuzamentul grobian al prostovanilor de pe prispa cârciumei. Eu ştiu însă că Petrişor chiar le citea, erau cărţi de poveşti, pe înţelesul lui, era un cititor onest şi sincer, aşa că apostrofarea paternă nu mă ofensa deloc!

Deşi mai puţine, cărţile de literatură română nu lipseau din cufărul tatei, dovedind gustul sigur al "colecţionarului". Îmi amintesc de câteva titluri, esenţiale. Era, mai întâi, Geniu pustiu de Eminescu, într‑un singur volum, vechi, cam deteriorat. Am perceput, de la prima lectură, trăsăturile romantice ale figurii lui Toma Nour, iar numele eroului nu l‑am mai uitat niciodată. Apoi, în ediţii şcolare, recent apărute, mi‑au mai căzut în mână Poezii alese de Mihai Eminescu, Amintiri, poveşti, povestiri de Ion Creangă, Momente şi schiţe de I.L. Caragiale, precum şi un volum de proză cu titlul La hanul lui Mânjoală. Ambele volumaşe de Caragiale, atât pe cel cu momentele, cât şi pe cel cu povestirile (O făclie de Paşti, Cănuţă, om sucit, În vreme de război), le‑am cititi cu mare plăcere; pentru Creangă şi pentru poezia lui Eminescu se pare că nu eram încă pregătit. Îmi mai amintesc şi de un volum Din lumea celor care nu cuvântă de Emil Gârleanu, precum şi de Gorila lui Liviu Rebreanu, probabil chiar ediţia princeps, căci mă îndoiesc că romanul a fost reeditat în era comunistă. Se mai afla acolo, îmi amintesc, şi un exemplar din romanul Venea o moară pe Siret, în colecţia Biblioteca pentru toţi. A fost prima carte de Sadoveanu pe care am citit‑o, dar nu cu o plăcere ieşită din comun. Am devenit un pasionat cititor al lui Sadoveanu mai târziu, după ce a trebuit să îl predau elevilor de la Liceul Pedagogic, la începutul anilor ʼ80. Forţată de mecanismul nostalgic, memoria vizuală îmi mai furnizează imaginea a două numere din Revista Fundaţiilor Regale, precum şi mai multe exemplare, vreo duzină, din Veac nou, o revistă de propagandă comunistă oficială, de formatul unei broşuri, singura la care, probabil, tata făcuse abonament, ca să poată afla, cât de cât, ce se petrece în lume.

Povestea magicului cufăr cu cărţi al tatei se sfârşeşte la Iaşi. Cele o sută‑două de cărţi pe care le adunasem în primii ani de facultate începuseră să îmi creeze probleme în căminul studenţesc din Târguşor Copou, unde am locuit toţi cei patru ani de studiu. Nu era vorba numai de siguranţa lor – în cămine cărţile îşi schimbă uneori ilicit stăpânii! -, ci şi de chinul de a le căra, peste vară, în timpul vacanţei mari, de la Iaşi la Seimeni, iar, toamna, înapoi! Aşa că, inspirat de modelul patern, vechea poveste a cufărului de la Seimeni, am vrut să am propriul meu cufăr, în care, pe de o parte, să‑mi ţin cărţile în siguranţă şi, pe de altă parte, să le pot lăsa undeva la Iaşi în timpul vacanţelor. În vacanţă, am rugat‑o pe mama să mă ajute cumva, tata m‑a invitat ritos să mă descurc singur! Cu o schiţă desenată de mine, biata mamă a mers şi s‑a tocmit cu fierarul CAP-ului, căci tâmplar nu mai era nimeni în sat. Ce a ieşit era departe de eleganţa prototipului. În loc de un cufăr transportabil, a ieşit un lădoi pătrăţos, care era în sine greu, chiar şi gol. Scândurile folosite erau groase şi negeluite, aşa că a trebuit să îl vopsesc, negăsind la îndemână decât o vopsea de un gri nedefinit, rămasă de la vopsitul gardului. Ca încuietoare, lada fusese prevăzută cu două belciuge "ţigăneşti" masive, forjate ad hoc pe nicovala fierarului, care era, deopotrivă, şi potcovarul satului. De acelaşi format erau şi cele două mânere laterale, de care tronul, cum l‑am botezat pe loc, trebuia apucat, cu ambele mâini, de două persoane, spre a fi cărat.

Avantajele decisive în privinţa capacităţii şi a securităţii conţinutului m‑au făcut să îl adopt în cele din urmă, spre amuzamentul homeric al tatei, care n‑a scăpat nici acest prilej ca să mă ironizeze în fel şi chip: "Ce, mă, ăsta‑i cufăr de student?!" "Fugi, mă, dʼacilea! O să râdă de tine toată lumea prin tren!" "La Iaşi cum o să faci? Potriveşte‑o şi tu să ajungi noaptea la cămin, să nu te vadă colegii, că te faci de râs!" A acceptat totuşi să mă ajute să car greoiul obiect din sat până la gara din Cernavodă, operaţie foarte anevoioasă: şapte kilometri cu autobuzul-cursă, traversarea cu bacul a Canalului în curs de a fi finalizat, apoi, etapa cea mai grea, urcatul celor peste două sute de scări în serpentină până în gara construită pe un promontoriu deasupra apelor fluviului, la nivelul şinelor care traversau monumentalul pod peste Dunăre… Altă soluţie nu era, podul rutier peste Canal nu exista încă. Deloc uşor nu a fost nici la Iaşi transportul tronului cu tramvaiul, de la gară până la cămin, în Târguşor Copou, cu schimbare în centru! Chinurile mi‑au fost însă răsplătite, masiva ladă împlinindu‑şi pe deplin, cât am fost student, sarcinile pentru care fusese concepută. Ea încă mai "tăieşte" şi face parte din primul cerc al universului meu domestic. După ce, căptuşit cu polistiren, a slujit, pe balcon, timp de peste un deceniu, drept depozit pentru cartofii, ceapa şi săpunul de casă cărate cu rucsacul de la Seimeni, în fioroasele ierni ale "iepocii de aur" muribunde, bătrânul tron a rămas la fel de fidel, dovedindu‑şi, în cele din urmă, o dublă utilitate, ca ladă de scule în magazia din grădina de la Valea Lupului şi ca adăpost de iarnă pentru bietul Năcă, bătrânul nostru motan.

Povestea cufărului cu cărţi de la Seimeni se termină. Aici ar putea începe povestea alcătuirii respectabilei mele biblioteci de profesionist al cărţii, poveste deloc neinteresantă, cred. Sunt câteva mii de cărţi judicios alese şi cu destule sacrificii procurate, de care nu sunt deloc sigur că va mai avea nevoie cineva după moartea mea.

Eugen Munteanu  este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi