Cum ar putea fi împărţită Moldova şi ţara? Ce ne facem cu baronii locali? Propunerile unui universitar ieşean

La scară regională, omogenitatea nu mai înseamnă, ca în cazul teritoriilor situate la niveluri scalare inferioare (subregional, local), omogenitatea condiţiilor naturale, ci mai degrabă se suprapune pe chestiunea identitaţii. În realitate, această opoziţie dintre spaţiile polarizate şi teritorii omogene se traduce la scara viitoarelor configuraţii regionale în opoziţia dintre teritorialitatea superficială (modul de practicare a teritoriilor – relaţiile între diversele locuri şi vectorii acestora) şi teritorialitatea profundă – cu alte cuvinte, apare în ecuaţie chestiunea identităţii.

Nu există un manual al regionalizării şi/sau un reper unic (în cel mai bun caz, poate exista unul principal!) pe care să le urmărim îndeaproape în delimitările administrative. În unele cazuri, poate simpla matematică spaţială a polarizării urbane e suficientă, dar, foarte adesea, logica simplă, christalleriană (de la W. Christaller) de funcţionare a teritoriilor, e prea rigidă pentru a identifica specificităţile regionale sau logica spaţială în care evoluează teritoriul într-un context spaţial mai larg. Din această perspectivă, unele regiuni ar putea funcţiona mai eficient, chiar la scări mai reduse, pe baze identitare (ţinturile secuieşti, de exemplu), altele, dimpotrivă, au nevoie de un spaţiu de manifestare a teritorialităţii mai vast, care să acopere întreaga logică de funcţionare a teritoriului. Dacă un astfel de teritoriu e şi omogen din perspectiva identitară, nu ar trebui să ezităm în alegerea configuraţiei (întreaga Moldovă apuseană, de exemplu).

Spaţiul teritorialităţii transilvane extinse (inclusiv faţada vestică), care în decursul istoriei nu a avut o centralitate dominantă, fiind mai degrabă o sumă de teritorialităţi manifeste la scări subregionale şi locale, ar putea funcţiona foarte bine şi cu trei regiuni administrative foarte coerente din perspectiva identitară, pe când Moldova nu!

Cea mai coerentă configuraţie a regiunii estice a României e data de vechile limite ale statului moldovenesc. Şi asta, pentru că geneza şi evoluţia entităţii teritoriale a avut un liant mult mai puternic decât cel al teritorialităţilor imbricate de la nivelul local, la nivelurile superioare – o logică teritorială longitudinală, bazată pe relaţiile manifeste la nivelul interstiţiului continental ponto-baltic -; aceste relaţii au fost facilitate de morfologia de ansamblu a cadrului natural – existenţa unor văi largi dispuse longitudinal, pe direcţia generală nord-sud şi interfluvii uşor de asimilat în circulaţia dintre bazinele hidrografice mari. Deşi sistemul continental de circulaţie, unde statul moldovenesc gestiona partea sa sud-vestică, e disjunct acum din cauza evoluţiilor geopolitice din contemporaneitate, poate fi lesne reactivat, axele importante, deşi deturnate în favoarea Bucureştiului, în construcţia teritorialităţii naţionale şi în defavoarea convergenţei de la Galaţi, păstrându-şi rolul structurant teritorial. Acestea sunt foarte vizibile în cartografia unor variabile mai conservatoare – densitatea populaţiei sau potenţialul de interacţiune la nivel local cu o frănă a distanţei mai mare, specific relaţiilor de proximitate.

Individualizarea nivelului teritorial LAU1 (al plăşilor), ce e o acţiune ceva mai simplă din perspectivă teoretică e necesară, în primul rând, eficientizării administraţiei locale. În cazul acesta, vectorul transferului de competenţe administrative ar fi de la nivelul LAU 2 (comune, oraşe, municipii) către acest nou nivel.

Într-o ecuaţie a reformei administrative la nivel regional, vectorii transferului de competenţe depind într-o mare măsură de configuraţia şi dimensiunea viitoarelor regiuni administrative. Dacă se vor înfiinţa 15-16 regiuni (mici, fără doar şi poate!), cu o medie de puţin peste 1 milion de locuitori, transferul competenţelor se va face predominant de la nivelul judeţean, la cel regional. Acest transfer ar putea fi chiar total, pentru că într-o regionalizare de tip „două-judeţe”, de inspiraţie sovietică, nu s-ar mai justifica existenţa nivelului NUTS3 – judeţul.

În cazul unei regionalizări cu 7-8 sau 10 entităţi NUTS 2 (în funcţie şi de viitoarea poziţie a Bucureştiului în sistemul administrativ românesc), vectorul predominant al transferului de competenţe va fi de la NUTS 0 (nivelul naţional), la NUTS 2. Într-o astfel de configuraţie regională, care va cuprinde mai multe judeţe actuale, NUTS 3, chiar dacă va fi delestat de o parte dintre atribuţiile administrative, îşi va demonstra importanţa existenţei sale. Reşedinţa judeţeană ar putea funcţiona ca o filială a Regiunii, iar judeţul, în ansamblul său, va avea şi funcţia de reprezentativitate la nivel regional – va emite consilieri regionali, în raport cu dimensiunea demografică.

O regiune care să se suprapună în linii generale pe arealul fostului stat moldovenesc (3,9 milioane de locuitori), chiar şi cu o reşedinţă multilocalizată, ar fi mai competitivă în raport cu celelalte regiuni ale UE

Lăsând la o parte interesele baronilor judeţeni, repetatele dezbateri din ultimele decenii asupra înţelesului regionalizării au condus la un sentiment de nelinişte în rândul cetăţenilor, în majoritatea lor captivi modelului de gestiune centralizată a teritoriului, inoculat de mai bine de un secol şi jumătate, ca şi cum apariţia şi (re)teritorializarea regiunilor ar netezi calea unei centrifuge teritoriale, ce ar culmina în cele din urmă cu un eşec al naţiunii.

Regionalizarea n-ar trebui să poarte o asemenea încărcătură negativă, pentru că apariţia nivelului regional administrativ ar introduce două dimensiuni noi guvernanţei teritoriale – una ce ţine de echitate şi o alta de etica teritorială. Din perspectiva echităţii, regionalizarea ar crea suportul necesar evoluţiei într-o structură supra-naţională, precum UE, care va deveni treptat o Europă a regiunilor. Avantajul ar fi că o regiune gestio­nată din interior îşi cunoaşte mai bine nece­sităţile şi ar deveni mai responsabilă de nivelul ei de dezvoltare. Aici intervine dimensiunea etică, valabilă şi în relaţiile de guvernanţă, ordonate taxonomic, conform principiului subsidiarităţii.

În ecuaţia unei teritorialităţi europeane, ce se află la cumpăna dintre Europa naţiunilor şi Europa regiunilor, nivelul regional va fi cel la care se va organiza pe viitor acest metateritoriu. Aşa că, nu văd care ar fi rostul creării unor handicapuri suplimentare periferiei, punând în loc regiuni de ochii lumii, incoerente şi incapabile să devină competitive la nivel european.

George Ţurcănaşu este lector doctor la Departamentul Geografie din cadrul Facultăţii de Geografie şi Geologie, Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi