Cum să şicanezi legal poliţia

Să spunem că eşti un străin dintr-o ţară civilizată şi vrei să călătoreşti ca să cunoşti locuri cu totul noi, cum îţi dai seama dacă te afli la un moment dat într-o ţară condusă de proşti? Sunt câteva semne pe care le observi încă de la trecerea graniţei, cum ar fi vameşi corupţi, mizeria de pe stradă, dezordinea din vamă şi multe altele asemănătoare. Asta arată faptul că oamenii aflaţi la conducere nu reuşesc să controleze aşa cum ar trebui subalternii. Pentru că totul într-o societate funcţionează pe bază ierarhică. Un muncitor nu lucrează prost pentru că aşa este el învăţat, ci pentru că este lăsat să facă asta de către şeful său direct. Şeful său direct, la rândul lui, lasă muncitorii să i se urce în cap şi să lucreze de mântuială pentru că patronul firmei sau al companiei de stat nu are un sistem bine pus la punct prin care să îşi controleze subalternii-şefi. Iar acest din urmă lucru se întâmplă pentru că ministerul în faţa căruia răspunde firma sau compania de stat respectivă este o adunătură de neprofesionişti, nişte rude sau prieteni de bere chemaţi pe funcţii cu care nu au nici în clin nici în mânecă, iar aceştia habar nu au cum şi ce să zică patronilor de firme sau directorilor de companii de stat ca să meargă treaba bine. De aia absolut totul merge prost.

Revenind la cum identifici dacă o ţară e condusă de proşti. Să spunem că ai trecut de vameşii corupţi, de mizeria şi debandada din vamă şi ai decis să cauţi mai multe argumente întrucât eşti un om care se lasă greu convins. Te afli la volanul maşinii tale şi mergi între două localităţi din România conducând atent şi respectând toate semnele şi regulile de circulaţie. Ai să constaţi după doar câţiva kilometri că ceva nu e în regulă. În primul rând te vei afla în postura incomodă de a aduna în spate o coadă imensă de participanţi la trafic, întrucât tu vei fi singurul care va respecta limita de viteză de pe semnele de circulaţie. Nici un alt „prost” nu va mai face acest lucru. În al doilea rând vei vedea, fără doar şi poate, că mulţi şoferi te vor avertiza cu farurile din motive misterioase şi te vor depăşi în curbă, pe linie continuă claxonându-te nervoşi şi arătându-ţi gesturi obscene prin geam.

Săptămâna trecută, apropo de asta, am făcut un drum din Iaşi către Bucureşti. Eram singur la volan. După ce am trecut de Vaslui şi am lăsat în urmă impunătoarea statuie a lui Ştefan cel Mare, probabil singurul conducător român din istorie care a ştiut ce şi cum să facă, am constatat că aveam o maşină de poliţie în spate, prin urmare am intrat în modul „legal”. În dreptul livezii Mărul de Aur limita de viteză a coborât brusc la 50 km/h, deşi eram în afara localităţii, aşa că m-am conformat imediat. Am mers aşa lent şi uşor stresat până aproape de ieşirea din pădure când limita s-a încheiat şi am revenit la 90 km/h. Înainte de prima curbă la stânga către linia ferată şi sensul giratoriu Albiţa/ Huşi semnul mi-a indicat brusc 60 km/h, deşi strada era generoasă, iar unghiul de abordare destul de larg. Între noi fie spus, era prima dată când observam limita aceea de viteză, şi doar făcusem acel drum de zeci de ori înainte. Am redus şi eu la viteza recomandată, ce era să fac. Deja erau vreo 4 maşini în spate cu tot cu cea de poliţie. Imediat după curbă am revenit la 90 km/h, dar după câteva sute de metri, înainte de următoarea curbă la dreapta, apare iar semn, de data asta cu 50 km/h. Am redus din nou şi repede viteza de-al naibii şi am reuşit să mai adun câţiva „colegi” în spate. Deja vedeam poliţistul prin oglinda retrovizoare cum bătea darabana pe volan. Eram stresant, cu siguranţă, dar eram legal, ceea ce era mai important, şi nimeni şi nimic în ţara asta nu avea ce să-mi facă. Singura vină o purtau cei care au gândit cu creierul de român verde toate acele semne, adică şefii.

Mi-am continuat drumul ca melcul oarecum interesat de joc. Drumul care se anunţa plictisitor la început devenise deodată palpitant. Ştiam că nimeni din spate nu mă putea depăşi fără să încalce linia continuă sau limita de viteză, aşa că toţi erau la mâna mea, hahaha!… La trecerea la nivel cu calea ferată am oprit complet, cum scrie la carte („Se reduce viteza şi se va opri în locul de maximă vizibilitate fără a depăşi indicatorul sau marcajul de oprire, se asigură de pe loc şi se continuă drumul, dacă nu sunt alte pericole”), întrucât era Crucea Sfântului Andrei şi semnal luminos, chiar dacă acesta din urmă era nefuncţional, iar sub semn era scris „Linie închisă circulaţiei trenurilor”. M-am asigurat cu multă răbdare în ambele sensuri că nu vine niciun tren (fantomă!) şi nu sunt alte pericole pe linia aia care e ruginită şi nefolosită de câţiva ani buni, şi am pornit mai departe cu multă răbdare şi încredere de mine. Puteam aproape auzi înjurăturile şi gândurile negre ale şoferilor celor peste 10 maşini care se târau după mine, dar eram protejat de sfânta lege.

Am trecut de sensul giratoriu (Albiţa/Huşi) şi am salutat cu mare satisfacţie semnul de interzis depăşirea de la intrarea în Crasna. Toată coada aia era încă în subordinea mea! Eram şef pentru încă câţiva kilometri buni. Îmi părea totuşi nespus de rău că limita de viteză în localitate era prea mare, 70 km/h! Trebuia să fie cea obişnuită de 50 km/h ca durerea să fie mai aprigă. Am început să urmăresc cu mare atenţie în oglinda retrovizoare (aveam doar 69 km/h, îmi permiteam să mă relaxez…) activitatea vehiculelor din spate. Era o distracţie pe cinste! Ultimele nou venite, neştiind de ce se merge aşa încet, semnalizau nervos din faruri pe cele din faţă, altele depăşeau ilegal până ajungeau în dreptul maşinii de poliţie, altele mergeau în zig-zag pe bandă tot urmărind ce se întâmplă în capul coloanei. Poliţaiul meu cred că începuse să fiarbă şi el. Am crezut că va ceda tentaţiei când linia continuă s-a terminat, dar a rezistat, ştia că interzicerea depăşirii era încă valabilă. Asta era capcană pentru proşti aşa cum s-au dovedit a fi câţiva din spate care au accelerat trecând câteva poziţii mai în faţă. La vederea poliţiei însă se retrăgeau cuminţi la locul lor ca nişte căţeluşi cu coada între picioare.

Am continuat în ritmul acela lent, ca un cortegiu mortuar, pe un drum drept şi larg, generos, unde ai fi îndesat în alte împrejurări piciorul în acceleraţie cu toată setea, chiar şi după ieşirea din Crasna, pe pod, unde limita se menţinea tot la 70, iar depăşirea era tot interzisă. Frustrare maximă pe toate planurile!

După pod, în sfârşit, se dădea liber la depăşire, dar numai pentru vreo 200 de metri când începea din nou linia continuă. Veneau maşini din faţă, ghinion! Am intrat glorios în localitatea Şapte Case cu o coadă în spate de vreo 20 de maşini… N-aveam ce face, frate, limita mică, linie continuă, asta-i viaţa! Am pornit muzica să creez un pic de atmosferă şi să treacă timpul mai repede.

La ieşirea din localitatea mică, dar care mi s-a părut cât China, în sfârşit a veni libertatea. Am accelerat la 90 km/h, moment în care, la prima ocazie poliţia m-a depăşit cu scârţâit de roţi. Cu siguranţă au întârziat la întâlnirea importantă. După ea au urmat câţiva bizoni grăbiţi, apoi restul. Îi vedeam de data asta din spate pe toţi cum frecau frânele în fundul maşinii de poliţie, pe care nu îndrăzneau să o depăşească, de parcă voiau să o mănânce. Când am rămas ultimul mi-am permis să mă bucur şi eu de câteva clipe fără îngrădiri, aşa că am înjurat cât am putut de tare şi de spurcat, dar cu geamurile închise… Le-am arătat eu lor.

Briscan Zara este scriitor şi publicis