De ce Rusia sfidează lumea?

În anul 1990 apărea ediţia în limba română a lucrării venerabilului Ion Raţiu, Moscova sfidează lumea. Scrisă în anii 1950, dar editată abia peste trei decenii, această carte vizionară se adaugă unei liste scurte de lucrări care dezvăluiau fundamentele bolşevismului şi consecinţele lui devastatoare. Orbirea lumii libere cu privire la politica statului numit de către Ronald Reagan, Imperiul răului, părea să fie confirmată masiv în aceste zile în care Rusia sfidează din nou lumea. Deşi era clar că regimul lui Putin nu va avea scrupule să declanşeze un război pentru a reconstitui Imperiul sovietic şi a redobândi statutul de superputere, lumea liberă a ignorat semnele rău prevestitoare, limitându-se la gesturi ineficiente de constatare a politicii neoimperiale, inaugurate în anul 2014, prin ocuparea Crimeei. S-a consemnat atunci testul vigilenţei Occidentului în faţa unui act de agresiune frapant de asemănător cu celebrele acorduri de la München, din anul 1938, care i-au dat lui Hitler curajul să persevereze, iar Occidentului iluzia că sacrificarea Cehoslovaciei este un preţ rezonabil pentru salvarea lui. Orbire cu repetiţie, se pare. Aş vrea să nu am dreptate.

În acelaşi an, 1990, la 20 mai, Ion Raţiu candida la Preşedinţie. Avea să întrunească aproximativ 3% din sufragii, în vreme ce candidatul Moscovei, Ion Iliescu, aduna 87%, iar falsul opozant şi viitor „camarad de drum” Radu Câmpeanu, peste 7%. Se mai îndoieşte cineva că România a ratat atunci o şansă istorică de a se desprinde efectiv de comunism? Mai are cineva naivitatea să creadă că Iliescu a câştigat prin forţe proprii alegerile sau că românii au ştiut că aleg o cale chinuitoare, nici azi încheiată, spre libertate?

Anii au trecut fără folos ori cu prea puţin folos pentru România, iar azi trebuie să recurgem tot la istorie ca să descifrăm înţelesurile adevărate ale politicii ruseşti.

Toate imperiile din Europa au pierit sub presiunea naţiunilor libere, cu excepţia unuia: Rusia, care din ţaristă s-a metamorfozat în bolşevică. Toate naţiunile foste imperiale s-au adaptat la noul timp al istoriei, până şi turcii din Imperiul Otoman, care au edificat un stat laic, numai Rusia nu. Pentru că Rusia boicotează istoria şi refuză să meargă pe calea onestă a edificării unei naţiuni libere. După un scurt pasaj democratic, sub Boris Elţîn, chiar acesta a optat pentru autocraţie atunci când l-a învestit pe necunoscutul kaghebist Putin drept succesor. Va fi înţeles bătrânul că Rusia nu are resurse pentru democraţie. De aceea a abdicat de la orice urmă de idealism, până şi el, care în înfruntarea cu kaghebiştii pucişti în august 1991, avea să ajungă un fel de erou planetar.

Neputând valorifica energiile creatoare, întrucât cultivă doar ideea dominaţiei imperiale, liderii autocratici ai Rusiei de ieri şi de azi caută să se identifice cu idealul mistic. Această alchimie între istorie şi mistică ne ajută să înţelegem de ce Rusia nu s-a modernizat efectiv niciodată în istoria ei şi de ce reprezintă o ameninţare perpetuă pentru naţiunile libere. Iar dacă citim în cheie lucidă acest război al Rusiei împotriva unui popor-frate, nu vom putea evita o concluzie profetică, şi anume că în aceste zile asistăm şi la un război al civilizaţiilor. Alinierea statelor autocratice în trena Rusiei îndrituieşte această concluzie. De aceea cred că în Ucraina se joacă viitorul lumii libere. Apelurile disperate ale preşedintelui Zelensky, adresate NATO, dezvăluie o realitate teribilă ce poate deveni tragică. În acest timp Vladimir Putin joacă ultima sa carte, între a fi sau a nu fi, la fel ca şi Zelensky. Diferenţa dintre ei este că dispunând de o putere uriaşă şi necenzurată, Putin poate atrage lumea într-un război devastator. Disperarea lui este iraţională, în vreme ce disperarea lui Zelensky e tragică. Cei doi au recurs la întreaga gamă de mijloace pentru a-şi salva idealurile. Dar niciunul nu mai are cale de întors. Ori abdică, şi atunci vor primi oprobriul istoriei, ori duc lupta până la capăt. Iar totul depinde de hotărârea pe care o va lua lumea liberă, în numele civilizaţiei libertăţii, care ar putea, la rândul ei, să joace ultima carte.

Cel mai straniu război din ultimul secol are astfel toate şansele să se încheie cu o pace la fel de stranie, atunci când va fi să fie. Nu exclude ca într-un viitor incert, când istoricii vor studia originile acestui război, să identifice orbirea, compromisul şi ignoranţa în lista semnelor premonitoare. Am sentimentul de déjà-vu.

Mihai Dorin este istoric şi publicist

Publicitate și alte recomandări video