De ce şi de cine este demonizat USR?

De ce recurg pesediştii la aceste mijloace imunde nu mai e un secret decât pentru cei dependenţi de oficinele Antena 3 şi RTV, precum şi o puzderie de posturi tv şi gazete de provincie dependente de subvenţiile de la partide. Că doar dispun acestea de indecente subvenţii de la bugetul de stat, pe care le folosesc pentru manipulare. O anchetă pe această temă ar trebui să ne limpezească, dar sunt sceptic că ar avea şanse de izbândă.

Răspunsul la întrebarea din titlu este cât se poate de limpede: manipularea electoratului prin minciună şi demonizarea adversarilor este vocaţia consacrată a PSD. Nu am nici o speranţă că acest partid născut în minciună se va lecui vreodată. Doar o ardere de tot ne-ar putea ajuta să ne mântuim. Şi aceasta va veni inevitabil într-o zi, întrucât altfel viaţa politică va intra în putrefacţie. Şi regenerarea prin negare face parte din ordinea istoriei. PSD este un partid atât de corupt, că nu poate dura prea mult decât cu riscul de a fi înlăturat de o mişcare violentă ori de a alimenta sine die hemoragia forţelor vitale ale naţiunii şi a întreţine starea de lehamite neputincioasă.

Mai abil şi mai pervers decât PSD s-a dovedit însă a fi PNL. Acesta moşteneşte gena istorică a driblingului, a corupţiei şi a şireteniei consacrate într-o formulă istorică, aceea de „vulpe liberală”. Cu acest pedigree istoric rezistent la stigmatul oral şi cu experienţa dobândită recent, PNL a reuşit să se instaleze în conştiinţa publică drept cel de-al doilea partid corupt al ţării. Şi acolo ţine să rămână. Iar pentru a-şi proba grosimea obrazului, liberalii au reşapat teoria bipartidismului, de pe vremea României Mici. Deciliberalii sunt consecvenţi cu identitatea lor istorică, chiar dacă vor să ne vândă imaginea unui partid responsabil şi chiar martir. Istoria mărturiseşte însă că au fost mereu versatili (cu câteva excepţii), avizi de putere, orfani de principii şi de principialitate, lesne disponibili la compromisuri cu comuniştii între anii 1944-1947, ori fesenisto-pesediştii. În vremea în care ţărăniştii erau demonizaţi de către comunişti, liberalii au tăcut, iar când liderii acestora au fost arestaţi şi condamnaţi, ei erau aliaţi cu comuniştii. În anii post-decembrişti, când Corneliu Coposu organiza opoziţia unită, liberalii erau în tandreţuri cu Ion Iliescu. Şi tot aşa, urmându-şi instinctul compromisului, liberalii au fost mai mult cu PSD decât în opoziţie.

La ultimele alegeri parlamentare, seducând electoratul anti-pesedist cu ideea că ei vor pune capăt dominaţiei PSD, liberalii au lansat propunerea colaborării cu USR, partid aflat atunci pe val. USR câştigase încrederea celor mai dinamice categorii din societate, organizase campania de succes Fără penali în politică, susţinuse fără reţinere mişcarea Rezist, demonstrând astfel curaj, spirit ofensiv şi inspiraţie. Multe oraşe erau câştigate de mesajul USR. PNL ştia că nu poate accede la putere decât în alianţă cu USR, altfel risca să cadă între scaune. În consecinţă, PNL a adoptat stratagema lipitorilor şi a indus ideea că doar în această formulă va putea fi reformată România. Însă nu au crezut nici o clipă în această minciună vândută electoratului. Pot depune mărturie că în realitate liberalii îi urau pe userişti şi erau speriaţi de succesul acestora, care echivala cu pierderea unei bune părţi a electoratului şi trecerea în insignifianţă. Strategia colaborării cu PSD era deja coaptă la liberali şi a fost numai consacrată de trădarea lui Iohannis. Acesta doar a dat curs ethosului tranzacţionist şi cinic al liberalilor. Eliminarea intempestivă a USR de la guvernare, prin mâna ticăloasă a lui Iohannis este parte a scenariului ascuns. Iar cine crede că e un accident datorat pretenţiilor USR este complicele unei idei ticăloase. Înlăturându-i de la guvernare pe userişti, PNL nu a făcut decât să-şi urmeze instinctul şi vocaţia, pentru a vinde mai apoi povestea cu „crizatorii”, cu lipsa de maturitate a colegilor de coaliţie şi în final cu patriotarda idee de responsabilitate a asigurării stabilităţii politice. Care idee era atât de lesne vandabilă unui electorat speriat de perspectiva războiului din Ucraina. În vreme de război, liberalii se sacrifică la guvernare, nu-i aşa? Trebuie să fi icinic şi imoral până la capăt să procedezi astfel. Se sparie gândul de atâta prefăcătorie.

Cu USR, liberalii ar fi fost obligaţi să facă reforme dureroase dar absolut necesare, în toate instituţiile statului. Or liberalii nu au avut niciodată vocaţia eroismului. De ce şi-ar sacrifica interesele de gaşcă pentru a risca reforme care le slăbesc partidul?

PNL este în toate un partid profund şi iremediabil corupt, captiv intereselor baronilor care îl controlează, precum şi convingerii că neputându-şi depăşi condiţia este condamnat să rămână un partid balama. De aceea, ei au mizat totul pe o formulă ticăloasă de compromis cu PSD, convinşi, în plus, că opoziţia va avea nevoie de ani buni pentru a se organiza. Însă idealul lor secret este, în perspectivă, instituirea rotativei guvernamentale: o dată ei, o dată pesediştii. Interesul lor major este să-i demonizeze pe userişti, pentru a-şi proiecta imaginea de partid unic pe partea dreaptă. Pe stânga, lucrurile sunt limpezi: PSD tronează nestingherit, deocamdată. Efectele manevrei liberale pentru viaţa politică sunt devastatoare. Le voi analiza cu alt prilej.

Înfrăţiţi în ticăloşie, PSD şi PNL lucrează cu sârg la demonizarea USR, adică singurul partid reformator care poate coagula opoziţia. La fel au procedat şi cu PNŢ-CD: pesediştii la vedere, iar liberalii pe ascuns, cu o perversitate ignobilă.

Dacă opoziţia democratică nu reuşeşte coagularea în scurt timp, iar electoratul nu se trezeşte, suntem din nou condamnaţi la o lungă periodă de confuzie şi stagnare.

Mihai Dorin este istoric şi publicist