De ce sunt xenofil (I)

Voi încerca, în rândurile următoare, două lucruri. Mai întâi să (îmi) explic felul în care mi‑am însuşit, în mod "natural", prin educaţie şi experienţă de viaţă, această, cum să-i spun, pornire, dispoziţie, stare de spirit, mentalitate, tip de atitudine, comportament, înclinaţie, convingere?! Mai apoi, să produc argumente istorice, filosofice, morale etc., pentru a justifica afirmaţia că, pentru un intelectual veritabil, minoritar prin statut şi esenţă, singura alternativă posibilă este xenofilia!

Totul pare să fi început în paradisul copilăriei. Pe la jumătatea secolului trecut, în mica sferă protectoare a începuturilor vieţii mele, înconjurat de dragostea şi grija unor părinţi tineri, eram absolut sigur de natura identităţii mele "tribale", "etnice", "comunitare" sau "naţionale" – ghilimelele nu sunt întâmplătoare! Venit pe lume în sânul unei familii numeroase, cu "garnitura" de înaintaşi completă, cu două bunice şi doi bunici valizi şi disponibili, cu numeroşi veri şi verişoare directe, purtând acelaşi nume de familie ca mine sau numele de familie al celuilalt bunic sau ale celor două bunice, cu mai mult de jumătate din consăteni neamuri mai de aproape sau mai de departe, mi-am început viaţa undeva pe malurile Dunării dobrogene, într‑un sat uitat de lume, cum erau, de altfel, cam toate satele României de odinioară, fără electricitate, fără telefon, fără apă curentă, fără şosea pietruită. Nu aveam în sat alte instituţii în afară de şcoliţa cu 50-60 de elevi (în toate cele 8 clase!), biserica (nu prea frecventată în acei ani de virulentă propagandă ateistă ai dictaturii proletariatului!) şi, cu totul remarcabil, căminul cultural, cu biblioteca sătească, arhisuficientă pentru nevoile unui copil, oricât de curios şi de dornic de lectură ar fi fost. Dacă destram puţin vălul deformator al mecanismului nostalgic, ar trebui să constat, obiectiv şi brutal, că, de fapt, am venit pe lume într-o epocă şi o ţară arhaice, marcate de înapoiere economică şi de sărăcie. Ceea ce vreau să spun este că, în această lume redusă la arhetipurile existenţei, nu am aflat decât la şcoală, prin clasa a V‑a, că există şi alte limbi în afară de cea pe care o vorbeam cu toţii, şi, deci, şi alte popoare decât al nostru. Noţiunea de "străin" îmi era absolut necunoscută, singurii alogeni din sat fiind două‑trei figuri esopice, create parcă anume spre amuzamentul copiilor.

Unul, moş Omer, era un turc bătrân locuind singur într‑o coşmelie sumară, înjghebată pe un pinten de stâncă la câţiva metri de apele fluviului, vorbind prost româneşte, spre hazul cetelor de copii. Era generozitatea întruchipată, de poveste, gata oricând să satisfacă cererile oricât de aiuritoare, umilitoare sau imposibile pe care cinismul şi inconştienţa infantile le puteau născoci. Intrai nestingherit în bojdeuca lui când voiai, să bei o cană de apă, să iei un cuţit, ceva… Mai era apoi moş Vladimir, găgăuz oploşit de prin Bugeac, posesor al unei limbi române încă şi mai aproximative decât cea a lui moş Omer. Învăţător al meu în tainele artei halieutice, moş Vladimir – mi-am amintit şi numele de familie: Clim! – era un polihistor analfabet, dar genial, cu multiple dotări: povestaş de talent într-o limbă pe care nu o stăpânea, lăcătuş, pietrar, barcagiu, grădinar, frizer, brutar şi multe altele. Terorizat de o nevastă şi de o fiică "românce", care căutau să îl deposedeze pe loc de orice bănuţ câştigat prin sat graţie disponibilităţii, ingeniozităţii şi multiplelor sale competenţe, găgăuzul meu mi‑a fost un fel de mentor până spre vârsta de licean. Poveştii lui picareşti, haluciante, de dragoste, cu fata unui brutar bulgar de la Silistra, la a cărei onoare, tânăr Don Juan de Balcani, atentase cu succes, i‑am găsit mai târziu contaminări involuntare cu lumea de cuvinte a lui Panait Istrati, Zaharia Stancu sau Ştefan Bănulescu. Cele două poze cu el, care, prin miracol, s‑au păstrat, le consider documente de mare preţ!

Singura familie de ţigani trăia în sumarele lor bordeie de la marginea satului, pe coasta de sub cimitir, deasupra platoului denumit "La cetateˮ(Flaviana de pe Tabula Peutingeriana – voi povesti cândva mai pe larg!). Fusese în mare parte adoptată şi asimilată, cei doi bunici ai mei, cel dinspre tată, Neculai, şi cel dinspre mamă, Gligorie, asumându-şi sarcina de a fi naşii de botez ai nenumăraţilor puradei care apăreau spontan, parcă în progresie geometrică. "Îmblânzirea" rasei începuse deja temeinic prin obligatoriul "săruʼ mâna, naşule", formulă prin care erau învăţaţi să îi întâmpine nu doar pe binefăcătorii lor maturi, ci şi pe toţi urmaşii acestora, de orice vârstă! Faţă de unul dintre ei, ţiganul Stănică, Chironul şi, deopotrivă, Porojanul educaţiei mele infantile, îmi voi îndeplini tandra datorie de recunoştinţă cu un alt prilej, pe mai multe pagini! Ba, încă, mai aveam prin preajmă, în Seimenii copilăriei mele, încă un "străin", moş Bacşa! Era extrem de slab şi uscăţiv, umilul zugrav, mereu stropit de var, cu sarsanaua lui de bidinele şi pensule la spinare, rătăcind pe cele câteva uliţe ale satului, în căutare de clienţi, cu ochii lui albaştri şi spălăciţi, bărbat blând şi tăcut, cu o identitate incertă, pe care vârsta prea fragedă când l-am cunoscut şi puţinătatea experienţei de care dispuneam mă împiedică şi acum să-l arondez unei "naţii" precise: era poate ungur, poate sas sau şvab, oricum, neromân şi "venetic" din Ardeal, dar nu mocan! S‑a întâmplat ca tocmai el, moş Bacşa, un "străin", şi nu unul dintre ai mei, să mă fi învăţat, într-o pauză de zugrăvit cele două cămăruţe şi "marchiza" casei în care mă născusem, prima mea poezioară, pe care o redau transpusă în idiomul valahic din păsăreasca originară a dascălului improvizat: "Raţă, raţă, răţişoară,/ Ce te plimbi pe ulicioară,/ Cu papucii gălbiori,/ De dai fiori la feciori?". Atunci, să fi fost pe la vârsta de trei‑patru ani, cu acest naiv, simpatic şi niciodată uitat catren, s-au pus, poate, bazele modestei mele culturi literare!

Una peste alta, ca să nu mai lungesc vorba, în familie, printre camarazii de joacă în hoinărelile de prin ostroavele Dunării, de pe coclauri, la câmp, pe uliţe, la şcoală, nu am auzit niciodată cuvinte precum jidan, bulgăroi, grecotei, bozgor, ca să nu mai vorbesc despre vreo remarcă explicită cu iz xenofob, fie aceasta oricât de sumară. De existenţa cuvintelor respective am aflat mult mai târziu, "pe cale cultă".

Pe ruşi da, am fost învăţat de prunc să îi detest, dar nu ca popor, ci ca entitate asupritoare! Toate eforturile "educativ"-ideologizante şi brutal-propagandistice pe care erau siliţi să le depună bieţii noştri învăţători ca să ne convingă să iubim "marele popor rus", alături de celelalte popoare sovietice frăţeşti, erau zadarnice! Au trecut peste noi, cel puţin în satul meu şi în "leatul" meu, ca apa peste penele gâştei, adică fără a lăsa urme! Dar asta este deja o altă poveste.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi