De la Stalin la Putin

Am văzut recent, la televiziunea publică, un episod dintr-un serial documentar ce prezenta viaţa sexuală a câtorva mari dictatori din secolul XX. Filmul nu aducea elemente noi şi nici comentariile specialiştilor invitaţi să dezbată chestiunea nu erau cine ştie ce. M-a frapat însă altceva: dacă Mussolini şi Hitler erau prezentaţi în toată hidoşenia lor, în schimb Stalin şi chiar Mao beneficiau de un tratament mai blând. Numărul victimelor celor doi dictatori comunişti era „revizuit” şi sensibil mai mic decât numărul care a fost stabilit de cercetările istorice serioase, se încerca chiar sublinierea părţilor „pozitive” ale personalităţii lor. În definitiv, regăsim aici vechea problemă a ceea ce s-a numit „memorie hemiplegică”: spre deosebire de fascism şi nazism, comunismului i s-au acordat circumstanţe atenuante sau a fost pur şi simplu considerat drept un proiect admirabil, dar subminat de „excesele” şi „erorile” unor lideri iresponsabili.

Sunt de salutat, de aceea, iniţiativele din mass-media ce restabilesc, într-o manieră accesibilă, adevărurile istorice. E cazul „dosarului” pe care revista Le Point îl consacră, săptămâna aceasta, lui Stalin. Titlul e înşelător: Stalin, ultimele secrete. Nu ne e dezvăluit, bineînţeles, nici un „secret”, în schimb sunt reamintite, oportun, câteva dintre „isprăvile” teribilului tiran. A jucat un rol modest la Revoluţia din octombrie, a gafat grav imediat după aceea, când Rusia sovietică invadează Polonia, dar a reuşit să mascheze eşecul militar aruncând vina pe ceilalţi. Paranoic, a avut în permanenţă obsesia complotului. Era convins de inevitabilitatea războiului dintre capitalism şi comunism, era în cel mai înalt grad mefient faţă de Occident, i-a suspectat de trădare pe Roosevelt şi pe Churchill pe toată desfăşurarea războiului. Convins că sistemul comunist trebuie să se extindă (spre binele omenirii), a vrut să cucerească Finlanda şi să o transforme într-o republică sovietică, a anexat tot mai multe ţări, iar după al doilea război mondial a ocupat jumătate din Europa. Unul dintre cele mai îngrozitoare momente a fost foametea din Ucraina de la începutul anilor 1930, foamete provocată în mod deliberat. Au murit atunci 4 milioane de ucraineni, două milioane au fost deportaţi în Siberia. Deportările au fost de altfel una dintre modalităţile pe care le-a folosit cu predilecţie pentru a supune popoare şi comunităţi. Cel puţin 3 milioane de persoane au fost „deplasate”, 320.000 de polonezi au fost deportaţi între 1939 şi 1941, apoi peste un milion de cetăţeni ruşi de origine germană, la care se adaugă locuitorii ţărilor baltice, moldovenii, tătarii din Crimeea, cecenii etc., etc.

Cel mai interesant articol din grupajul pe care îl propune revista este semnat de un foarte cunoscut specialist în problemele comunismului sovietic, Nicolas Werth, şi stabileşte o paralelă între Stalin şi Putin. Actualul lider de la Kremlin a declarat că Stalin a avut „merite imense”, a modernizat ţara şi a zdrobit nazismul. Recunoaşte totuşi că represiunea, în timpul lui Stalin, a atins cote condamnabile, dar avertizează că „diabolizarea” lui Stalin este una dintre armele favorite ale Occidentului împotriva Rusiei şi a Uniunii Sovietice. Nu e de mirare, comentează Nicolas Werth, că ruşii au acum o imagine favorabilă despre Stalin şi că mare parte dintre tineri nici n-au auzit de Gulag (care a şi dispărut din manualele de istorie). Este glorificat, în schimb, Marele Război de Apărare a Patriei, simbol al Rusiei măreţe, victorioasă asupra nazismului.

Ce asemănări există între Stalin şi Putin? În primul rând cultul conducătorului, cult care, în ultimii ani, a devenit tot mai intens, cunoscând forme de-a dreptul caricaturale (Putin – marele sportiv, Putin – liderul neînfricat etc.). În al doilea rând regăsim sistemul mafiot de a putere, dominat de serviciile secrete. Ca şi Stalin, Putin îşi terorizează şi îşi umileşte subordonaţii (şi, adaug, îşi elimină adversarii politici, chiar dacă nu la dimensiunile la care dusese asasinatul „tătuca” Stalin). În fine, comună le e obsesia încercuirii, a pericolului care vine din Occidentul ostil (un Occident imperialist şi decadent).

Deosebirile sunt şi ele importante. Stalin a vrut să se impună drept urmaşul natural şi continuatorul legitim al lui Lenin, pretinzând totodată că aplică învăţătura marxistă. Ideologia lui Putin nu mai are nimic comun cu tradiţia marxist-leninistă, ea este un amestec între ortodoxie, autocraţie şi naţionalism. Figurile tutelare ale lui Putin sunt Ivan cel Groaznic şi Petru cel Mare, iar obiectivul său, exprimat în repetate rânduri, este glorificarea Rusiei eterne.

Grandomania lui Putin, formaţia lui de kaghebist, discursul delirant cu care însoţeşte războiul din Ucraina, ura faţă de Occident şi faţă de regimurile democratice precum şi – mai ales – ameninţările cu un posibil conflict nuclear fac din dictatorul de la Kremlin un personaj extrem de periculos. Stalin ar avea toate motivele să-l admire.

Alexandru Călinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor