Desculţi în iarbă

„Franţa 1998 a fost ultima ediţie a Campionatului Mondial de Fotbal la care a mai ajuns şi România. După măgăria încercată de Hagi, care, în complicitate cu Mircea Sandu, a vrut să fure munca lui Bölöni în 2001, sperând că echipa va învinge de la sine Slovenia în calificările pentru mondialul din Coreea de Sud/ Japonia, şi astfel el va intra pe scurtătură în galeria antrenorilor mari ai României, decăderea echipei naţionale nu a mai putut fi oprită. O dată sau de mai multe ori la cârma naţionalei, Anghel Iordănescu, Victor Piţurcă, Răzvan Lucescu şi acum bietul Christoph Daum au văzut că vorba românească rămâne nepieritoare: «din coadă de câine nu poţi face sită de mătase».

Ascultând stupefiat enormităţile uimitoare şi manipulările neruşinate ale unora dintre «geniile» aşa-zisei generaţii de aur (care, în paranteză fie spus, nu a câştigat absolut nicio mare competiţie, «aurul» lor fiind un biet loc 6 mondial) ce s-a transformat miraculos dintr-o gaşcă de băieţi care se iau la trântă cu limba română într-un conclav de mari specialişti atoateştiutori ce emit cu un tupeu amuţitor cele mai neaşteptate prostii şi elucubraţii amatoristice, pozând în comentatori-experţi, fireşte că eu mă voi abţine respectuos de la vreun comentariu tehnic care să explice această lungă serie de eşecuri usturătoare. Nu pot uita, totuşi, râsul homeric al fiului meu, director tehnic la o academie de fotbal din Anglia, atunci când, ajuns acasă, s-a uitat la un meci de Champions League comentat doct de Ilie Dumitrescu, coproprietar al postului de sport care transmitea partida, jucător talentat care a trecut nonşalant de la busuiocul din ghete, care-i aducea noroc, la dres busuiocul pe ecran, cu aplomb şi cu un diletantism vezicant.

Cred că problema neputinţei în care se zbate fotbalul românesc nu este departe de neputinţa guvernanţilor şi nici fără legătură cu corupţia şi impostura endemică care sufocă această ţară. Pentru că această neputinţă nu e doar impotenţa fizică ce îi face pe gladiatorii noştri să pice ca seceraţi de furtună la cel mai mic contact cu adversarii şi nici doar insuficienţă tehnică care face ca mingea să sară din ei ca din colţul mesei atunci când nu o aruncă la întâmplare în careu sau să fie incapabili de o succesiune de cinci pase consecutive în jumătatea adversă de teren (jocul meu favorit cu care temperez elanurile patriotice ale prietenilor cu care văd meciul, pe care îi rog să mă anunţe când identifică o astfel de minune la echipa noastră). Răul e mai profund şi am convingerea că nu înjurăturile şi admonestările la adresa antrenorului sau a federaţiei rezolvă problema, ci, după cum ştiţi, doar o analiză critică, necruţătoare şi depasionalizată ne-ar mai putea fi de folos pentru viitor.

Cu ce să începem? Cu Mircea Sandu, care a transformat federaţia, uzând de un regulament falsificat şi ilegal, în jucărie proprie şi în vacă de muls pentru partide şi pentru şleahta lui. În 24 ani de domnie, acesta a distrus fotbalul amator, a închis centrele de juniori, a scos jocurile în deschidere ale echipelor de tineret care evoluau înaintea partidei de ligă, a făcut măgării politice şi a lăsat, în 2014, o gaură de multe milioane de euro în bugetul federaţiei. Şi, foarte probabil, este implicat în sifonarea a zeci de milioane de euro (doar aşa de exemplu intuitiv: Arena Naţională este făcută după proiectul uneia din Germania, Dortmund, cred, dar a costat cu 100 de milioane de euro mai mult. Q.E.D.). Apoi, împreună cu Mitică Dragomir la Ligă, au încurajat banditismul şi escrocheria financiară din fotbalul românesc, unul dintre cele mai la îndemână şi eficiente canale de furat (contracte oneroase, bani pe sub masă, angajări fictive, evaziune fiscală, ţepe etc.) Abia după prăbuşirea lui au îndrăznit câţiva judecători mai hotărâţi să îi bage la bulău, demonstrativ şi pentru perioade de odihnă scurte, pe câţiva dintre actorii notorii ai acestui jaf de proporţii, fără ca prin asta atmosfera din fotbal să fie cât de cât asanată.

În al doilea rând, şi cu o vină semnificativă, avem mass media sportivă. De la sutica de dolari pe care Ciobanul Naţional al Fotbalului le-o lipea reporterilor tv pe frunte pentru fiecare ştire despre el (de avem şi azi jurnale de sport care încep cu el, reiau declaraţiile lui agramate şi termină cu el şi echipa lui mizerabilă de te întrebi de ce nu apare în titlu, onest, menţiunea «emisiune realizată de argaţii lui Gigi»). Apoi a fost lunga şi fructuoasa colaborare dintre şefii de «mazete ale sporturilor» şi «Naşu» care îi plimba cu avionul, le dădea bani de buzunar, le aranja rente, plătea publicităţi din greu şi, în unele cazuri, desfăşura discret afaceri oneroase împreună cu aceşti «mogulaşi de carton» făcuţi stăpâni peste publicaţii care se vând de la sine fiind vorba de fotbal, de regulă vechi hiene securiste din perioada dictaturii. Nu e greu de observat, desigur, că astăzi latră cu bale şi îi muşcă toxic pe cei care au luat locul foştilor stăpâni, dar care nu mai cotizează. Vina mass mediei sportive, care s-a lăsat cumpărată şi care a abdicat de la principiile comentariului onest şi nepartizan ocupându-se cu instigări şi campanii de mozolire, cu manipulări şi cu minciuni, este, de asemenea, imensă în acest eşec.

În fine, autorităţile locale ar trebui bătute la tălpi zile în şir pentru ruinarea bazelor sportive destinate amatorilor, pentru lipsa de programe de fotbal adresate tinerilor din cartiere şi pentru risipirea banilor publici pe echipe de mâna a doua, fără rezultate, dar cu manelişti tatuaţi plini de tupeu la negocierea salariilor lor de saltimbanci locali (cazul domnului Prunea fiind unul special la Iaşi astfel încât am închis repede televizorul când i-am văzut mutra în studioul TVR 1, o neruşinare în sine fără egal a televiziunii plătite din bani publici).

Toate aceste eşecuri în serie în urma cărora am ajuns să fim umiliţi pe teren de ultimii «desculţi» ai Europei ar trebui să dea de gândit în primul rând celor care fac o strategie pe termen lung la adresa sportului, căci fără măsuri serioase, legislative şi financiare, ne vom prăbuşi nu numai ca imagine, ci chiar ca naţiune. Obezitatea morbidă infantilă care face ravagii ar trebui să ne pună pe gânduri şi ar trebui să realizăm că sportul în şcoală este un obiect chiar mai important decât ora de matematică dacă vrem să avem o naţiune întreagă la corp şi la minte şi nu generaţii de handicapaţi cu ochii-n ecrane. Dacă vom continua cu stupizenia de a face manuale de sport în loc de ore de educaţie fizică ne vom stinge încet, agonizând, chiar daca ar veni la conducerea echipei naţionale Însuşi Bunul Dumnezeu. Opriţi, vă rugăm, neputinţa naţională!”

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor